Special. O plimbare lunga de cateva ore si discutii largi si intense pe teme cat se poate de lipsite de importanta. Astazi e una din infinitatea de zile in care simt nevoia sa fiu din nou un copil lipsit de griji si dezamagiri. Continui sa fiu un copil si ma bucur nesfarsit de privilegiu. Ma simt cuprinsa de o stare in care profit de fiecare ocazie pentru a-mi reprosa cate ceva. Nu stiu daca intr-un ton normal sau cel putin arogant dar stiu ca insusi starea ma face sa-mi reprosez felul in care ma port cu cei din jurul meu. Imi vin in gand intrebari si ganduri interminabile si dezordonate. Sunt satula sa mi se critice viata la fel de dezordonata. Nu ma intereseaza. Ma intereseaza ca doar in gandurile mele dezordonate ma simt in “ ordine”. Asa pot trai, asa pot simti, asa sunt eu. Incep din ce in ce mai mult sa fiu interesata de sentimentele altora decat de ale mele. Poate asa imi pot da senzatia ca nu am de ales. In gandurile si sentimentele mele cu bine sigur nu ma pot desfasura asa ca fac asta in temerile celorlalti. Simt o dorinta profunda de a-mi infrange teama de a fi respinsa sau de a fi considerate inferioara . Nici nu pot intelege de ce simt toate astea. Respinsa de cine sau de ce, nici eu nu stiu. Teama de ce, nu-mi pot imagina. E absurd, infantil si totusi pare normal. Normal? E relativ, nu cred ca e termenul potrivit. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuiam sa fiu si sa traiesc. In mine nu s-a schimbat inca nimic sau poate sunt intr-o continua schimbare insa nu-mi pot da seama. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuia sa fie rutina. Nu prea mai exista nimic din toate astea acum. Decat un cineva care nici nu stiu ce inseamna, a inseamnat sau va insemna pentru mine. Stiu ca nu e nici un sentiment special si stiu ca-mi impun sa-mi amintesc tot ce am trait. Poate pentru ca ceea ce sunt acum poarta numele lui sau poate ca asta urma sa fiu dintotdeauna dar am nevoie de o persoana pe umerii cui sa pun schimbarea care imi adduce atatea reactii. Nu simt nimic deosebit in mine, insa simt in ceilalti. Stiu ca e doar o raceala fata de mine, insa nu sunt sigura ca e ceea ce ar trebui sa le starnesc celorlalti. Imi e atat de dor sa fiu considerate un copil si sa-mi fie iertate nebuniile de copil si ce e cel mai grav e ca simt nevoia sa nu mai fiu tratata de necunoscuti ca o ciudata pentru sentimentele mele. Aceleasi discutii intense pe teme absurde de care imi aduceam aminte cu atata dorinta se transforma odata cu trecerea timpului in ‘discutile unor oameni mari ‘ asa cum obisnuiam sa le numesc. Se contureaza din ce in ce mai intens pe chipurile celorlalti zambete melancolice din graba lor de a creste sau de a deveni ca toti ceilalti.