Mult prea des, ea si-ar fi dorit sa nu se mai trezeasca din acelasi vis, unde totul parea perfect pentru cateva momemente, ce-i drept ceva mai indelungate. Spera totusi ca ar putea trai doar din vis in vis. Continua sa creada in inocenta lui. Aceeasi care o facea intotdeauna sa plece capul la criticile lui. Din dragoste pentru el invatase sa taca. Invatase sa-si pastreze sentimentele in interiorul ei, doar pentru a-i pastra lui sufletul curat. Se obisnuise ca toti ceilalti sa o judece gresit. Nu mai stia ce e adevarat, incerca doar sa nu se vada pierita si tacea. Tacea si continua sa creada in povesti. Il stia fara pacat, ii credea cuvintele fara sa puna intreebari. Pentru ca stia sa taca. Insa acum incepea sa inteleaga. Renuntase la un vis maret, inca nu stia daca merita dar nu vroia sa se gandeasca la ce avea sa faca. Isi mintise propria cunoastere. Suferea, incerca sa-si inece confuzia. Urma sa treaca inca o noapte in care ea era napadita de ganduri reci, indescriptibile. Ganduri convertite-n sentimente. Sentimente ranite ale indiferentei sale. Acum pentru prima data isi imagina cum e sa controlezi timpul. Stia insa ca el nu s-ar fii gandit niciodata asa. Nu. El traia prea putin, insa visa prea mult. Nu exista nimic pentru care sa lupte. Nu ii demonstrase ei asta niciodata. Stia ca nu existase niciodata dragostea pentru ea. O apasa fiecare amintire din care el facea parte.O singura intrebare ii invada mintea si nu reusea sa-si imagineze de ce decat pentru ea avea un raspuns. Isi imaginase si el vreodata ce inseamna “noi” in locul aceluiasi eu si … apoi tu.?A ucis atatea lacrimi doar din setea de razbunare, insa multe au reusit sa-I atinga obrazul in jos, semnandu-i moartea . Inca ii mai pastra dragostea in inima, ca pe o dovada. Statea rezemata de fereastra privind spre usa. Speranta nu ii parasise nici acum sufletul. Stia ca avea sa vina. Avea sa ii apara din nou in fata ochilor si sa-I marturiseasca si el dragostea. Era sigura de asta. Atat ii mai ramasese. Speranta, insa si ea era fragila. Orice sunet ii aducea o tresarire, insa stropii de ploaie bateau greoi in geam. Nu putea sa mai zambeasca. Simtea ca nu-si mai gasea linistea. Ii era frica si de secundele care treceau. Pareau ore, zile, saptamani. Nu stia insa pana cand avea sa continue totul asa. Doar el ar fi putut sa schimbe noaptea. Sa o tina in brate si ar fi putut visa. Sentimentele ii erau mai pure decat adevarul. Consecintele? Lacrimi. Nori de lacrimi ii invadau iar si iar paradisul. Nu stia pana cand, stia insa ca o sa-si depaseasca sentimentele in cele din urma, aveau sa ramana doar niste rani inchise. Tot ce astepta acum era acel moment. Noaptea se scurgea, isi pierduse culoarea. Nu il cunoscuse poate indeajuns de bine, nu ii fusese niciodata prieten cu adevarat, insa acum plangea pentru el si avea sa mai planga. Lasase in urma lui o dara de lacrimi, multe intrebari si vesnicul “ de ce el ?”, stia insa ca la o astfel de intrebare nu avea sa gaseasca niciodata un raspuns. El spunea ca asa era mai bine, ea insa credea ca totul binele ducea la mai rau. In ce mai putea ea sa mai creada acum? Ar fi spus oricand si oricui lesne “mi-e dor”, acum insa nu ar fi putut. Ii era ei insasi straina. Acolo unde lumina piere in al noptii tarziu ceas, acolo unde tacerea omoara lent si ultimul glas, acolo s-a oprit durerea si acolo a ramas.


Si ea . . .


S-a trezit inca o data plangand fara sa vrea.

Fericire. Nu vreau sa recunosc ca mi se intampla rar sa simt asta. De fapt, mi se intampla din ce in ce mai des. Chiar sunt intr-o continua schimbare? Asta simt. Simt ca ma incearca teama de nou sau de necunoscut. Am ramas la fel ca ieri, nu m-am schimbat. Am visat prea mult, e adevarat dar inca nu vreau sa cred ca mi-am uitat realitatea. Totul in jurul meu e diferit. Fiecare pas simt cum imi devine unul ocolit sau plin de teama. Parca incerc sa ma trezesc dintr-o realitate imaginata. Mi-e frica sa zambesc. Deodata am renuntat de tot la viata mea si poate la tot ce include ea. Ce se intampla cu mine? Nu pot sa ma trezesc la viata. Ochii nu pot sa-i deschid, sunt mult prea grei. E un pic tarziu de fiecare data cand realizez toate astea. Care imi e realitatea? Nu pot sa imi dau seama inca. E alta de fiecare data. Imi doresc sa fiu libera mai mult ca niciodata. Sa nu depind de nimeni si nimic, nu as vrea sa-mi pun greutatile pe umerii nimanui. Nu vreau nici sa mai port eu greutatile altora. As vrea sa imi cunosc toate visele, vreau sa le inec pe toate intr-o valiza si sa plec. Sa urc in primul tren care il intalnesc si sa plec. Oriunde. Sa plec. Doar eu si ele, visele. E mereu ceva ciudat in felul meu de a fi, simt asta ori de cate ori revin la fericire. Sper mereu ca e doar un joc de imaginatie si nu ca sunt intr-o continua schimbare. Nu vreau sa ma mai opresc din a zambi. Sunt eu, asa am fost mereu. Rad, plang, zambesc. Nu am nevoie de motive sau regrete. Cateodata simt cum vreau sa iau totul de la capat, iar si iar. Si totusi acum nu ma mai simt asa. Nu. Deloc. Radiez fericire, intr-un mod deloc discret. Nu stiu daca e asa usor confundata cu o alta stare a mea de nebunie. Nu, I’m Fine. Yes. Cum nu am mai fost demult. Poti sa-mi iei ce vrei, as vrea sa pot sa te fac sa crezi ca-mi pasa. Nu stiu de ce. Dar as vrea. Ma mint, nu ma mai intereseaza. O sa o iau de fiecare data de la capat, indifferent pe cine intereseaza sau nu. Indiferent ce comentarii o sa mai aprind si indifferent pe cine o sa mai ranesc cu faptele mele. Simt ca a trecut ceva timp de cand nu am mai luat o decizie fara sa ma gandesc la consecinte. De acum o sa fac asta. De ce sa-mi impun viata cand pot doar sa o las sa treaca pe langa mine asa cum vrea ea sa fie? De azi promit sa ma ascund de tot ceea ce am fost. As vrea sa ma ascund de ganduri. Insa asta nu pot, dar cel putin am de gand sa incerc. De ce? Pentru ca vreau sa profit de fiecare moment de luciditate sau de nebunie asa cum o numesc ceilalti. Sunt doar cuvinte, stiu ca incerc sa ma asund dupa un creion. Si stiu ca o sa reusec. Pentru ca mereu reusesc sa-mi aprofundez starea. Nu urasc dar nu mai vreau sa aud nimic din ceea ce ma priveste.

Zambesc. Nu ma intereseaza de nimeni si nimic. Imi amintesc discret si cu dorinta de visele mele.
Am o viata dezordonata si sentimentele la fel. Si ce? Deranjeaza pe cineva ? Nu. Poate nu sunt singura. Cu siguranta nu sunt singura.
Vreau sa visez si visez.
Vreau sa zambesc si zambesc.
Vreau sa rad si rad.
Pentru ce sau pentru cine? Nu stiu si nici nu ma mai intereseaza. Nu e problema mea.
Si nu o sa te mai ascult si nu o sa-ti mai raspund si nu o sa te mai aud si nu o sa te mai vad. Simt cum ma mint. Credeam ca stiu ce simt, da nu pot sa ma hotarasc. Stiu ca vreau sa fiu iar la fel si mai stiu ca nu vreau sa te uit si nu vreau nici sa mai stai. E tot o minciuna, mai bine sa tac. Vreau sa ma opresc si sa gandesc. Nu mai vreau sa raman doar eu cu mine. Ma amagesc. Si mai am inca multe dorinte si nu mai stiu nici ce e important. Zambesc absurd uitandu-ma la soare stiu. Si nu vreau sa-ti mai spun caci vreau sa devii confuz. Ma simt iar nefericita. Nu, plecase zambetul pentru o secunda. Zambesc. Zambesc. Zambesc. Pot sa zambesc .

Si . . .


. . . m-am hotarat. De maine ma mut pe alt nor.

Special. O plimbare lunga de cateva ore si discutii largi si intense pe teme cat se poate de lipsite de importanta. Astazi e una din infinitatea de zile in care simt nevoia sa fiu din nou un copil lipsit de griji si dezamagiri. Continui sa fiu un copil si ma bucur nesfarsit de privilegiu. Ma simt cuprinsa de o stare in care profit de fiecare ocazie pentru a-mi reprosa cate ceva. Nu stiu daca intr-un ton normal sau cel putin arogant dar stiu ca insusi starea ma face sa-mi reprosez felul in care ma port cu cei din jurul meu. Imi vin in gand intrebari si ganduri interminabile si dezordonate. Sunt satula sa mi se critice viata la fel de dezordonata. Nu ma intereseaza. Ma intereseaza ca doar in gandurile mele dezordonate ma simt in “ ordine”. Asa pot trai, asa pot simti, asa sunt eu. Incep din ce in ce mai mult sa fiu interesata de sentimentele altora decat de ale mele. Poate asa imi pot da senzatia ca nu am de ales. In gandurile si sentimentele mele cu bine sigur nu ma pot desfasura asa ca fac asta in temerile celorlalti. Simt o dorinta profunda de a-mi infrange teama de a fi respinsa sau de a fi considerate inferioara . Nici nu pot intelege de ce simt toate astea. Respinsa de cine sau de ce, nici eu nu stiu. Teama de ce, nu-mi pot imagina. E absurd, infantil si totusi pare normal. Normal? E relativ, nu cred ca e termenul potrivit. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuiam sa fiu si sa traiesc. In mine nu s-a schimbat inca nimic sau poate sunt intr-o continua schimbare insa nu-mi pot da seama. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuia sa fie rutina. Nu prea mai exista nimic din toate astea acum. Decat un cineva care nici nu stiu ce inseamna, a inseamnat sau va insemna pentru mine. Stiu ca nu e nici un sentiment special si stiu ca-mi impun sa-mi amintesc tot ce am trait. Poate pentru ca ceea ce sunt acum poarta numele lui sau poate ca asta urma sa fiu dintotdeauna dar am nevoie de o persoana pe umerii cui sa pun schimbarea care imi adduce atatea reactii. Nu simt nimic deosebit in mine, insa simt in ceilalti. Stiu ca e doar o raceala fata de mine, insa nu sunt sigura ca e ceea ce ar trebui sa le starnesc celorlalti. Imi e atat de dor sa fiu considerate un copil si sa-mi fie iertate nebuniile de copil si ce e cel mai grav e ca simt nevoia sa nu mai fiu tratata de necunoscuti ca o ciudata pentru sentimentele mele. Aceleasi discutii intense pe teme absurde de care imi aduceam aminte cu atata dorinta se transforma odata cu trecerea timpului in ‘discutile unor oameni mari ‘ asa cum obisnuiam sa le numesc. Se contureaza din ce in ce mai intens pe chipurile celorlalti zambete melancolice din graba lor de a creste sau de a deveni ca toti ceilalti.

Societate. Sa visezi nu costa nimic insa datoreaza mii de dezamagiri. Sa-ti traiesti realitatea asa cum este ea, e de multe ori greu, poate imposibil. De multe ori ceea ce primesti este cu mult inferior lucrurilor pe care le oferi si tot de atatea ori reusesti sa-ti aduci aminte ca viata nu este niciodata corecta cu sentimentele tale. Atunci cand insa oferi tu mai putin decat ar trebui uiti ca cineva iti ofera mai mult decat ai merita. Dezamagirie cantaresc intotdeauna mai mult decat insasi fericirea. De ce? Pentru ca punem un pret mult mai mare pe cat suferim decat pe amintirile fericite. Uitam sa fim fericiti, uitam sa ne mai atingem visele pentru care in copilarie faceam si imposbilul si ce e cel mai important e ca intr-un final uitam sa mai si zambim. Tehnologia avanseaza insa societatea noastra se pierde in viteza vietii. Luptam pentru cele mai marete realizari si uitam sa le aducem celorlalti lucrurile marunte care aduc fericirea si zambetele firave. Nici soarele nu se mai zambeste sau cel putin nu mai avem timp sa il descoperim in interiorul razelor. E copilaros dar pe zi ce trece spiritul de turma devine din ce in ce mai important. In graba noastra de a fii cat mai speciali uitam sa fim si unici, motiv pentru care nu mai exista idei, ganduri si sentimente proprii. Toate apartin unei serii de persoane din anturajul nostru. Ce e mai grav e ca una din cele mai intense lupte pentru care multi isi dau interesul. In ce mai consta fericirea acum? In zambetul copiilor care nu isi cunosc decat copilaria si stiu sa o pretuiasca. In batranii care isi apreciaza viata de-abia acum, in ceasurile finale, regretandandu-si decaderea odata cu societatea. Pentru noi fericirea e relativa si uitam sa mai punem pret pe ea. Pana cand? Pana cand fiecare din noi va ajunge ca acei batranei care-si plang destinul.

Emotional. What The Fuck Means This For You? Nimic. Nu inteleg ce e cu atata reclama negativa pentru “ emo kids”. So What If They Are Emo? E interzis prin lege sau ce? Ok. I’ll Take It Easy. Care e diferenta dintre ei si alti oameni? Nimic atat de deosebit. Doar pentru simplu fapt ca ii incearca sentimente mai profunde, nu ii deosebeste cu nimic de ceilalti. Ca esti emo nu inseamna ca iti tai venele [ sau le-ai taiat deja ], nu inseamna ca esti gay , nu inseamna nimic. Inseamna doar o stare de depresie de care suntem incercati cu totii, doar un pic aprofundata pentru ca personal se inchid in propria persoana. E inutil sa cataloghezi un intreg grup de persoane intr-un anumit mod, doar datorita unui singur membru. Fizicul nu te face in nici un fel emo, asa ca si mai exagerat e sa precizezi despre cineva ca e emo pt simplu fapt ca ai vazut o poza de sus sau alte aberatii. Ok, Now I’m Sick Of This. Ce e toata cearta asta cu emo? Emo nu inseamna nimic. Nu exista nici o limita intre a fi emo si a fi normal asa ca incetati sa mai caracterizati persoane dupa stari de moment. Si ca un raspuns, nu , nici eu NU sunt emo. E doar o opinie a mea pentru ca incerc de fiecare data sa nu mai aud discutii tampite si plictisitoare despre acelasi subiect. Sunteti receptivi la lucruri noi si totusi sunteti cuprinsi de teama sa le infruntati. E o opinie pe care nimeni nu va obliga sa o aprobati sau sa o recunoasteti public.

Dimineata. As vrea sa ma ridic din pat si totusi nu pot. Incerc sa respir si totusi aerul rece imi invadeaza toate simturile. Mi-e teama si asta e tot ce pot simti acum. As vrea sa ajung aproape de soare, sa-l ating, sa-mi patrunda privirea si sa o incalzeasca. Imi doresc sa privesc in nestire cerul indesat de stele din noaptea trecuta. Simt ca nu pot nimic din toate astea, simt cum nu stiu, nu am, nu vreau nimic. Nici fereastra larg deschisa nu reuseste sa-mi aduca toata lumina de care am nevoie. Ma simt inconjurata de tot ce e lipsit de sentimente. As vrea sa pot sa ascult linistea si sa-mi plang dorintele. As vrea sa adorm din nou, sa uit si sa ma trezesc la viata pregatita sa fac tot ce mi-am propus inca din noaptea trecuta. Simt cum tot ceea ce fac este sa urmaresc un program strict, un orar impus de mine insami, ar trebui sa ma simt fericita de ocazia mea de a-mi trai viata asa cum vreau, insa nu pot. Simt cum ceva ma impiedica. Nici eu nu stiu ce, nu exista nimic care sa-mi lipseasca desi imi doresc cu ardoare. Nu exista nimic care sa-mi aduca fericirea deplina. Si fericirea ce e ? Nu stiu. Poate am fost si eu fericita, cu siguranta voi mai fi, insa in mod cert nu am stiut niciodata ce inseamna sa fii fericit. As vrea ca macar o muzica buna sa-mi readuca zambetul pe buze, insa nici asta nu mi se pare indeajuns de important incat sa plec din pat. Telefonul suna insistent, dar nu vreau sa raspund asa ca fac tot posibilul sa pretend ca nu-l aud. In cele din urma se asterne din nou aceeasi liniste apasatoare intrerupta doar de zgomotul masinilor. De ce scriu asta acum? De ce nu incerc direct sa-mi depasesc sentimentele fara sa le pot resimti inca o data? Nu stiu. Nici daca asta e bines au rau nu stiu. Cred ca am uitat de mult ce e bine. Ce e rau? Ca nu vreau sa aud de nimeni? Nu, pentru mine nu inseamna nimic. As putea sa am pe oricine langa mine si sa-l aud , dar simt ca imi e imposibil sa il si ascult. Nu pot sa ma ascult nici pe mine. As vrea sa stiu ce vreau eu, fara sa ma gandesc la nimeni altcineva. As vrea sa plang fara sa-mi reprosez nimic. As vrea sa rad si sa uit ca am plans. Vreau sa plang doar in interior, nu vreau sa recunosc ca nici eu nu stiu ce vreau. De ce sufletul nu-mi vorbeste? Poate daca mi-ar vorbi, mi-ar fii mai usor sa ma decid. Inchid ochii si vreau sa uit, insa reusesc doar sa-mi amintesc de tine.