10 zile trec absurde, nu stiu cum, nu stiu de unde.

Exista zile, saptamani, cand tac si privesc, ascult tacerea voastra agitata si ma retrag in mine. Aceleasi zile in care par rea si nu-mi dau voie sa accept greselile altora. Poate e mai bine uneori. Uneori sunt zile, alteori ore, cateodata reactii de moment dar pana la urma toate duc la aceeasi concluzie : e egoism, stiu, dar cel putin in viata ai dreptul de a alege ce e mai usor.

Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa nu fi tu cand te trezesti?
Eu da . . .
Si nu tocmai pentru ca sunt nemultumita de ceea ce sunt de fapt, doar pentru ca imi pare rau ca nu pot fii decat ceea ce sunt si nu si ceea ce vreau sa fiu. Ai sa-mi spui ca sunt nebuna dar gandurile astea chiar sunt bine infiripate in mintea mea.

Sunt mii de lucruri pe care as vrea sa le scriu in fiecare zi. Aceleasi mii. Mi-e teama insa sa nu devina prea importante pentru mine. Mi-e teama sa nu exagerez.

Chiar daca stiu si n-am uitat, chiar daca lumea asta s-a impartit in mii, chiar daca din cand in cand mai privesc inapoi, cu toate astea mai am multe cuvinte in care sa cred si multe pe care sa le ascult rece, tocmai pentru ca nu exista cuvinte mari, doar fapte remarcabile. Nu pot sa ating cuvintele, nu pot sa-mi dau seama daca sunt sau nu reale. Asta e trist, pentru mine chiar e.

Iar tu . . .
Tu ma acuzi pentru tot si toate. Asta doare. Nu-mi dau seama de nimic, intr-un final totul se rezuma la nimic. Ai sa ma intrebi daca asta e pentru mine independenta. Vrei un raspuns sincer? Raspunsul meu e : Da.

Azi imi pare rau pentru ce se intampla si pentru ce nu se intampla. Ai incredere in mine. Atat.

Zilele trec, la fel si visele. In fiecare zi se repeta acelasi film cu zambete triste si aceleasi intamplari fara sens, iar tu … , tu traiesti cu speranta ca e ultima oara, in schimb, toate au un trecut, un prezent si un viitor.

Mereu, am crezut ca in viata nu poate fi simplu. In schimb, unele lucruri se schimba. Nu incerc sa te conving ca totusi este usor, poate pentru tine e mai greu, dar ai sa inveti pana la urma sa simti ce nu se poate simti si sa crezi in ce nu exista. Nimic nu e simplu, insa unele lucruri stau in puterea ta sa le schimbi.

Sunt doar amintiri, stiu. Eu nu mai sunt cum eram si nici nu am sa ma intorc prea curand la naivitatea mea stupida. Timpul inainte de toate te face sa intelegi ca unele lucruri nu le poti pastra la nesfarsit, si tot pe el nu il poti schimba. Speranta e antidotul ce mi-a mai ramas, fara de care nu as mai putea nou sa fiu tot ce am fost. Sunt multe intamplari fericite prin care trec cu ochii inchisi, nu am sa vad niciodata esentialul vietii tocmai pentru ca ma leg de lucrurile aiurea si marunte.

Cine esti tu sa crezi in mine? Te imping sa gandesti. Atat.

Am inceput sa n-am habar, sa treaca totul pe langa mine. Cred ca am aflat ce-mi doresc mai nou, imi doresc sa nu-mi mai doresc nimic. De fiecare data cand mi-am dorit ceva, am avut grija sa nu mi se indeplineasca nici macar intr-o mica masura dorinta. De fiecare data incerc sa-mi insuflu o stare simpla si la fel de des incerc sa nu mai sper, niciodata nu reusesc.

De ceva timp mi-e foarte dor de ce era inainte, de discutile aiurea si fara sens care ma bucurau de fiecare data, de simplitatea vietii, de tot ce nu mai e. De fiecare data e la fel, niciodata nu te poti multumi cu ceea ce ai. Mereu vrei mai mult, obtii de multe ori ceea ce iti doresti, ca sa te intorci de unde ai plecat, te intorci la simplitate. Pana la urma cel mai greu de pastrat asta e.

Uneori cel mai tare doare, ca unele intamplari nu le poti relua, nu le poti lua de la capat si nici nu poti face abstractie de ele. Pur si simplu unele lucruri incep ca sa se termine si sa nu fie uitate.

Am tot incercat sa nu mai ascult tacerea asta, sa cer intotdeauna mai mult de la ceilalti, dar a devenit obositor. O sa ma multumesc cu aceleasi lucruri simple si nu o sa mai astept nimic.

Aici sunt eu, desi nu am ales niciodata sa fiu.
Aici trebuie sa fiu tare si daca nu reusesc, ma oblig totusi sa incerc.
Aici pot striga in gura mare cat imi e de dor, de teama, de greu, dar nu mai stiu de ce si cum sa fac asta.
Aici as putea sa zac, sa plang, sa ies din gratile mintii mele, dar mi-e teama sa nu ma pierd.
Aici am ganduri pe care nu mi le citeste nimeni, dar le scriu eu din teama de a nu ramane anonime.
Aici nu cred in povesti si basme cu printi si printese, asa credeam ca e mai bine.
Aici cred doar in istorii triste si absurde, asa mi-au spus ei ca e mai bine.
Aici zambim numai din obisnuinta, nu pentru ca am invatat in ce consta fericirea.
Aici daca suntem loviti, lovim.
Aici putem sa nu fim corecti pentru ca am invatat ce este nedreptatea.
Aici zidim pereti din piatra intre noi, din teama.
Aici nu am invatat inca sa traim.

Go play. I put my foot on it pe el de 2007, care sucks inca de la inceput. :|
Stii cum e cand pentru cateva secunde creezi impresia ca ai totul?
E totul in inconstient, nu te intereseaza de nimic, iar apoi iti dai seama ca lucrurile nu merg niciodata asa cum vrei. De ce? Pentru ca uneori traiesti doar pentru tine, fara sa-ti dai seama ca in orice moment, cu orice cuvant poti face rau.
Stii cum te simti atunci cand stii ca fericirea ta aduce nefericirea mea?
Nu stii.
It's fine. Yes it is.