People change, so why should I remain the same?Ati fost puternici, dar acum sunteti prea slabi, veti deveni ca niciodata sclavi. Ati incetat sa credeti in viitorul vostru, i-ati dat chipul unui monstru, e pretul pe care il platiti acum, va plangeti, nu vi se pare putin cam tarziu?As vrea sa stiu, cate din chestile pe care le-ati visat ati reusit sa le realizati?Nu-mi spune ca mint, crede doar in ce iti spun.Rog prostii sa ma inspire in continuare.E trist.

Stres, alcolism, jafuri, depresii, delasare, sinucideri, resemnare.

Resemnarea. Resemnarea e vinovata pentru tot ce se intampla.


Tacere.

Privesc in gol, timpul se scurge usor si ma simt de parca as astepta sa mi se intample ceva. Astazi am sa dorm si am sa tac. Astazi am sa rad nemotivata desi stiu, nu o sa se intample iarasi nimic. Ma apasa aerul rece si imi caut indiferenta cana cu ceai. Nu e. Ma conformez si imi aduc privirea in acelasi stadiu bezmetic. Azi m-am plictisit iar de acelasi decor. Nu mai vad nimic la fel si totusi nimic nu-i nou. Cred ca de vina sunt eu, asa cum se intampla de fiecare data.

Acum imi e iarasi dor de o mie de lucruri pe care nu le mai pot avea. Azi imi e iarasi dor sa fi copil, copilul tau cu lacrimi in ochi.

E sambata.
Te uiti rar si pierdut in ochii mei. Imi spui aceleasi cuvinte pe care nu le repeti decat atunci cand ti-e frica sa-mi spui ceva. Iti simt teama in cuvinte. Vorbesti incet si raspicat, ca si cum ai vrea sa pastrezi o anumita distanta intre cuvinte, vrei sa opresti timpul doar putin.
Vreau sa te ascult.
Stiu ce simti, mi-e teama sa aud ce crezi, dar te ascult.
Vreau sa ascult mai departe de cuvintele tale timide, dar nu reusesc asa ca imi pastrez gandurile tot pentru mine. De ce? Nu mai am incredere in tine. Nu vrei sa te uiti in ochii mei si sa-mi spui ce vreau sa aud, cuvintele alea reci de care ti-e teama.
Plangi cuvintele, arde-ti teama. Spune-mi.
Stai si asculti pentru a mia oara. Tine minte tot ce vezi si invata sa ma crezi. Atat.
Nu vrei sa ma asculti. Crezi ca te-as putea schimba. Cine sunt eu? Nimeni pentru tine, nu vreau sa te schimb, vreau sa stii. E mult? Iti cer prea mult. Iarta-ma.
Te privesc adanc. Esti rece si indiferent. Taci si oftezi. Ai renuntat la ideea ca si cuvintele pot fi sincere.
Stii de cate ori am vrut sa te intreb cine esti? Mi-a fost teama ca nu o sa-mi intelegi intrebarea si am tacut. Inca tac, desi vreau sa stiu.
Urlu in infinitu gandirii mele, desi stiu ca nu ma auzi, imi esti ecou. Acolo. Acolo unde nu poti ajunge. Stii?
Iar imi e teama de adevar dar il cer. Nu sunt pregatitat, dar il vreau.
De fiecare data cand vine vorba de tine, imi amintesc ca vreau sa scriu cuvintele ce-mi trec aleatoriu prin minte. apa. aer. sange. si corpuri nedefinite, desene ale mintii mele.
Ma imiedic mereu de gandurile tale. Le ascunzi, ti-e frica de ele.
Nu ma pierde, nu ma strange, nu-mi da drumul, nu ma atinge. Nu te mai cunosc, nu mai stiu cine esti si nici ce mai vreau.
Nu o sa mai astept sa-mi zici. Esti liber sa uiti de mine. Poti sa ma ineci intr-un pahar cu apa sau sa ma inchizi intr-un dulap vechi. O sa invat sa te inteleg. Te iert, nu o sa mai simt.
Inca te mai caut prin vise uneori, poate te-ai pierdut sau poate ai gresit drumul. Iti caut umbra in geam si dorul trist pleaca spre tine. Imi cade umeda privire si oftez si eu adanc. Stii de ce? Nu te mai gasesc si ma sperie golul pe care il simt.
Unde esti?
Te pierd incet. Te pierd.
De ce imi spui ca nu-ti pasa? E jocul cuvintelor.
Ironic, ma gandesc ca nu m-ai uitat atat de usor. Stiu ca te-am lasat sa te joci cu mine, am crezut ca ma pot juca si eu.
Si te intreb. M-ai uitat? Acum astept sa ne jucam jocul cuvintelor. Castigi?
“ Te iubesc. “
De ce ai ascuns cuvinte calde in priviri si zambete reci? Mi-e teama de tine acum.
Te joci?

Ma suni. E atat de tarziu, in zori, dar totusi ma intrebi cum mai sunt, ce mai fac, care mai e viata mea.
Si iti spun ca . . .
Au fost zile in care fara tine nu puteam sa stau, dupa cateva luni ai fost doar un motiv in plus sa beau. Acum ma doare ca am crezut odata in tine, ca orice indragostit vrajit, ce crede in destine.
Dar zilele trec. La fel si visele.
Iar intre noi? Au ramas doar amintrile.
Dar stii? Roata s-a intors asa cum se intoarce mereu. Acum pentru mine-i simplu, pentru tine-i mai greu.
Rupi o poza cu mine in care ironic zambesc. In schimb, nici o lege nu poate sa ma lege ca nu te mai iubesc. Ai format oceane de lacrimi plangand atatea nopti, dar ai trecut peste caci eu te-am invatat sa inoti.
Vocea ta nu ma mai atinge de mult, e aceeasi placa veche pe care m-am plictisit sa o ascult. Iti spun adio, te-am pupat. Acum rad, nu mai suspin ca ai vrut sa ma otravesti si acum te inneci in propriul venin.
Sunt doar amintiri, nu mai sunt cum eram, timpul inainte nu mai poti sa il dai. Iti amintesti de trecut, iti amintesti mereu, cine a fost cu tine cand a fost mai greu? Chiar de vrei sa uiti, iti vei aminti, unii te-au uitat, tu nu ii poti uita.
Doar tu mai privesti in urma ta.

Mult prea des, ea si-ar fi dorit sa nu se mai trezeasca din acelasi vis, unde totul parea perfect pentru cateva momemente, ce-i drept ceva mai indelungate. Spera totusi ca ar putea trai doar din vis in vis. Continua sa creada in inocenta lui. Aceeasi care o facea intotdeauna sa plece capul la criticile lui. Din dragoste pentru el invatase sa taca. Invatase sa-si pastreze sentimentele in interiorul ei, doar pentru a-i pastra lui sufletul curat. Se obisnuise ca toti ceilalti sa o judece gresit. Nu mai stia ce e adevarat, incerca doar sa nu se vada pierita si tacea. Tacea si continua sa creada in povesti. Il stia fara pacat, ii credea cuvintele fara sa puna intreebari. Pentru ca stia sa taca. Insa acum incepea sa inteleaga. Renuntase la un vis maret, inca nu stia daca merita dar nu vroia sa se gandeasca la ce avea sa faca. Isi mintise propria cunoastere. Suferea, incerca sa-si inece confuzia. Urma sa treaca inca o noapte in care ea era napadita de ganduri reci, indescriptibile. Ganduri convertite-n sentimente. Sentimente ranite ale indiferentei sale. Acum pentru prima data isi imagina cum e sa controlezi timpul. Stia insa ca el nu s-ar fii gandit niciodata asa. Nu. El traia prea putin, insa visa prea mult. Nu exista nimic pentru care sa lupte. Nu ii demonstrase ei asta niciodata. Stia ca nu existase niciodata dragostea pentru ea. O apasa fiecare amintire din care el facea parte.O singura intrebare ii invada mintea si nu reusea sa-si imagineze de ce decat pentru ea avea un raspuns. Isi imaginase si el vreodata ce inseamna “noi” in locul aceluiasi eu si … apoi tu.?A ucis atatea lacrimi doar din setea de razbunare, insa multe au reusit sa-I atinga obrazul in jos, semnandu-i moartea . Inca ii mai pastra dragostea in inima, ca pe o dovada. Statea rezemata de fereastra privind spre usa. Speranta nu ii parasise nici acum sufletul. Stia ca avea sa vina. Avea sa ii apara din nou in fata ochilor si sa-I marturiseasca si el dragostea. Era sigura de asta. Atat ii mai ramasese. Speranta, insa si ea era fragila. Orice sunet ii aducea o tresarire, insa stropii de ploaie bateau greoi in geam. Nu putea sa mai zambeasca. Simtea ca nu-si mai gasea linistea. Ii era frica si de secundele care treceau. Pareau ore, zile, saptamani. Nu stia insa pana cand avea sa continue totul asa. Doar el ar fi putut sa schimbe noaptea. Sa o tina in brate si ar fi putut visa. Sentimentele ii erau mai pure decat adevarul. Consecintele? Lacrimi. Nori de lacrimi ii invadau iar si iar paradisul. Nu stia pana cand, stia insa ca o sa-si depaseasca sentimentele in cele din urma, aveau sa ramana doar niste rani inchise. Tot ce astepta acum era acel moment. Noaptea se scurgea, isi pierduse culoarea. Nu il cunoscuse poate indeajuns de bine, nu ii fusese niciodata prieten cu adevarat, insa acum plangea pentru el si avea sa mai planga. Lasase in urma lui o dara de lacrimi, multe intrebari si vesnicul “ de ce el ?”, stia insa ca la o astfel de intrebare nu avea sa gaseasca niciodata un raspuns. El spunea ca asa era mai bine, ea insa credea ca totul binele ducea la mai rau. In ce mai putea ea sa mai creada acum? Ar fi spus oricand si oricui lesne “mi-e dor”, acum insa nu ar fi putut. Ii era ei insasi straina. Acolo unde lumina piere in al noptii tarziu ceas, acolo unde tacerea omoara lent si ultimul glas, acolo s-a oprit durerea si acolo a ramas.


Si ea . . .


S-a trezit inca o data plangand fara sa vrea.

Fericire. Nu vreau sa recunosc ca mi se intampla rar sa simt asta. De fapt, mi se intampla din ce in ce mai des. Chiar sunt intr-o continua schimbare? Asta simt. Simt ca ma incearca teama de nou sau de necunoscut. Am ramas la fel ca ieri, nu m-am schimbat. Am visat prea mult, e adevarat dar inca nu vreau sa cred ca mi-am uitat realitatea. Totul in jurul meu e diferit. Fiecare pas simt cum imi devine unul ocolit sau plin de teama. Parca incerc sa ma trezesc dintr-o realitate imaginata. Mi-e frica sa zambesc. Deodata am renuntat de tot la viata mea si poate la tot ce include ea. Ce se intampla cu mine? Nu pot sa ma trezesc la viata. Ochii nu pot sa-i deschid, sunt mult prea grei. E un pic tarziu de fiecare data cand realizez toate astea. Care imi e realitatea? Nu pot sa imi dau seama inca. E alta de fiecare data. Imi doresc sa fiu libera mai mult ca niciodata. Sa nu depind de nimeni si nimic, nu as vrea sa-mi pun greutatile pe umerii nimanui. Nu vreau nici sa mai port eu greutatile altora. As vrea sa imi cunosc toate visele, vreau sa le inec pe toate intr-o valiza si sa plec. Sa urc in primul tren care il intalnesc si sa plec. Oriunde. Sa plec. Doar eu si ele, visele. E mereu ceva ciudat in felul meu de a fi, simt asta ori de cate ori revin la fericire. Sper mereu ca e doar un joc de imaginatie si nu ca sunt intr-o continua schimbare. Nu vreau sa ma mai opresc din a zambi. Sunt eu, asa am fost mereu. Rad, plang, zambesc. Nu am nevoie de motive sau regrete. Cateodata simt cum vreau sa iau totul de la capat, iar si iar. Si totusi acum nu ma mai simt asa. Nu. Deloc. Radiez fericire, intr-un mod deloc discret. Nu stiu daca e asa usor confundata cu o alta stare a mea de nebunie. Nu, I’m Fine. Yes. Cum nu am mai fost demult. Poti sa-mi iei ce vrei, as vrea sa pot sa te fac sa crezi ca-mi pasa. Nu stiu de ce. Dar as vrea. Ma mint, nu ma mai intereseaza. O sa o iau de fiecare data de la capat, indifferent pe cine intereseaza sau nu. Indiferent ce comentarii o sa mai aprind si indifferent pe cine o sa mai ranesc cu faptele mele. Simt ca a trecut ceva timp de cand nu am mai luat o decizie fara sa ma gandesc la consecinte. De acum o sa fac asta. De ce sa-mi impun viata cand pot doar sa o las sa treaca pe langa mine asa cum vrea ea sa fie? De azi promit sa ma ascund de tot ceea ce am fost. As vrea sa ma ascund de ganduri. Insa asta nu pot, dar cel putin am de gand sa incerc. De ce? Pentru ca vreau sa profit de fiecare moment de luciditate sau de nebunie asa cum o numesc ceilalti. Sunt doar cuvinte, stiu ca incerc sa ma asund dupa un creion. Si stiu ca o sa reusec. Pentru ca mereu reusesc sa-mi aprofundez starea. Nu urasc dar nu mai vreau sa aud nimic din ceea ce ma priveste.

Zambesc. Nu ma intereseaza de nimeni si nimic. Imi amintesc discret si cu dorinta de visele mele.
Am o viata dezordonata si sentimentele la fel. Si ce? Deranjeaza pe cineva ? Nu. Poate nu sunt singura. Cu siguranta nu sunt singura.
Vreau sa visez si visez.
Vreau sa zambesc si zambesc.
Vreau sa rad si rad.
Pentru ce sau pentru cine? Nu stiu si nici nu ma mai intereseaza. Nu e problema mea.
Si nu o sa te mai ascult si nu o sa-ti mai raspund si nu o sa te mai aud si nu o sa te mai vad. Simt cum ma mint. Credeam ca stiu ce simt, da nu pot sa ma hotarasc. Stiu ca vreau sa fiu iar la fel si mai stiu ca nu vreau sa te uit si nu vreau nici sa mai stai. E tot o minciuna, mai bine sa tac. Vreau sa ma opresc si sa gandesc. Nu mai vreau sa raman doar eu cu mine. Ma amagesc. Si mai am inca multe dorinte si nu mai stiu nici ce e important. Zambesc absurd uitandu-ma la soare stiu. Si nu vreau sa-ti mai spun caci vreau sa devii confuz. Ma simt iar nefericita. Nu, plecase zambetul pentru o secunda. Zambesc. Zambesc. Zambesc. Pot sa zambesc .

Si . . .


. . . m-am hotarat. De maine ma mut pe alt nor.

Special. O plimbare lunga de cateva ore si discutii largi si intense pe teme cat se poate de lipsite de importanta. Astazi e una din infinitatea de zile in care simt nevoia sa fiu din nou un copil lipsit de griji si dezamagiri. Continui sa fiu un copil si ma bucur nesfarsit de privilegiu. Ma simt cuprinsa de o stare in care profit de fiecare ocazie pentru a-mi reprosa cate ceva. Nu stiu daca intr-un ton normal sau cel putin arogant dar stiu ca insusi starea ma face sa-mi reprosez felul in care ma port cu cei din jurul meu. Imi vin in gand intrebari si ganduri interminabile si dezordonate. Sunt satula sa mi se critice viata la fel de dezordonata. Nu ma intereseaza. Ma intereseaza ca doar in gandurile mele dezordonate ma simt in “ ordine”. Asa pot trai, asa pot simti, asa sunt eu. Incep din ce in ce mai mult sa fiu interesata de sentimentele altora decat de ale mele. Poate asa imi pot da senzatia ca nu am de ales. In gandurile si sentimentele mele cu bine sigur nu ma pot desfasura asa ca fac asta in temerile celorlalti. Simt o dorinta profunda de a-mi infrange teama de a fi respinsa sau de a fi considerate inferioara . Nici nu pot intelege de ce simt toate astea. Respinsa de cine sau de ce, nici eu nu stiu. Teama de ce, nu-mi pot imagina. E absurd, infantil si totusi pare normal. Normal? E relativ, nu cred ca e termenul potrivit. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuiam sa fiu si sa traiesc. In mine nu s-a schimbat inca nimic sau poate sunt intr-o continua schimbare insa nu-mi pot da seama. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuia sa fie rutina. Nu prea mai exista nimic din toate astea acum. Decat un cineva care nici nu stiu ce inseamna, a inseamnat sau va insemna pentru mine. Stiu ca nu e nici un sentiment special si stiu ca-mi impun sa-mi amintesc tot ce am trait. Poate pentru ca ceea ce sunt acum poarta numele lui sau poate ca asta urma sa fiu dintotdeauna dar am nevoie de o persoana pe umerii cui sa pun schimbarea care imi adduce atatea reactii. Nu simt nimic deosebit in mine, insa simt in ceilalti. Stiu ca e doar o raceala fata de mine, insa nu sunt sigura ca e ceea ce ar trebui sa le starnesc celorlalti. Imi e atat de dor sa fiu considerate un copil si sa-mi fie iertate nebuniile de copil si ce e cel mai grav e ca simt nevoia sa nu mai fiu tratata de necunoscuti ca o ciudata pentru sentimentele mele. Aceleasi discutii intense pe teme absurde de care imi aduceam aminte cu atata dorinta se transforma odata cu trecerea timpului in ‘discutile unor oameni mari ‘ asa cum obisnuiam sa le numesc. Se contureaza din ce in ce mai intens pe chipurile celorlalti zambete melancolice din graba lor de a creste sau de a deveni ca toti ceilalti.

Societate. Sa visezi nu costa nimic insa datoreaza mii de dezamagiri. Sa-ti traiesti realitatea asa cum este ea, e de multe ori greu, poate imposibil. De multe ori ceea ce primesti este cu mult inferior lucrurilor pe care le oferi si tot de atatea ori reusesti sa-ti aduci aminte ca viata nu este niciodata corecta cu sentimentele tale. Atunci cand insa oferi tu mai putin decat ar trebui uiti ca cineva iti ofera mai mult decat ai merita. Dezamagirie cantaresc intotdeauna mai mult decat insasi fericirea. De ce? Pentru ca punem un pret mult mai mare pe cat suferim decat pe amintirile fericite. Uitam sa fim fericiti, uitam sa ne mai atingem visele pentru care in copilarie faceam si imposbilul si ce e cel mai important e ca intr-un final uitam sa mai si zambim. Tehnologia avanseaza insa societatea noastra se pierde in viteza vietii. Luptam pentru cele mai marete realizari si uitam sa le aducem celorlalti lucrurile marunte care aduc fericirea si zambetele firave. Nici soarele nu se mai zambeste sau cel putin nu mai avem timp sa il descoperim in interiorul razelor. E copilaros dar pe zi ce trece spiritul de turma devine din ce in ce mai important. In graba noastra de a fii cat mai speciali uitam sa fim si unici, motiv pentru care nu mai exista idei, ganduri si sentimente proprii. Toate apartin unei serii de persoane din anturajul nostru. Ce e mai grav e ca una din cele mai intense lupte pentru care multi isi dau interesul. In ce mai consta fericirea acum? In zambetul copiilor care nu isi cunosc decat copilaria si stiu sa o pretuiasca. In batranii care isi apreciaza viata de-abia acum, in ceasurile finale, regretandandu-si decaderea odata cu societatea. Pentru noi fericirea e relativa si uitam sa mai punem pret pe ea. Pana cand? Pana cand fiecare din noi va ajunge ca acei batranei care-si plang destinul.

Emotional. What The Fuck Means This For You? Nimic. Nu inteleg ce e cu atata reclama negativa pentru “ emo kids”. So What If They Are Emo? E interzis prin lege sau ce? Ok. I’ll Take It Easy. Care e diferenta dintre ei si alti oameni? Nimic atat de deosebit. Doar pentru simplu fapt ca ii incearca sentimente mai profunde, nu ii deosebeste cu nimic de ceilalti. Ca esti emo nu inseamna ca iti tai venele [ sau le-ai taiat deja ], nu inseamna ca esti gay , nu inseamna nimic. Inseamna doar o stare de depresie de care suntem incercati cu totii, doar un pic aprofundata pentru ca personal se inchid in propria persoana. E inutil sa cataloghezi un intreg grup de persoane intr-un anumit mod, doar datorita unui singur membru. Fizicul nu te face in nici un fel emo, asa ca si mai exagerat e sa precizezi despre cineva ca e emo pt simplu fapt ca ai vazut o poza de sus sau alte aberatii. Ok, Now I’m Sick Of This. Ce e toata cearta asta cu emo? Emo nu inseamna nimic. Nu exista nici o limita intre a fi emo si a fi normal asa ca incetati sa mai caracterizati persoane dupa stari de moment. Si ca un raspuns, nu , nici eu NU sunt emo. E doar o opinie a mea pentru ca incerc de fiecare data sa nu mai aud discutii tampite si plictisitoare despre acelasi subiect. Sunteti receptivi la lucruri noi si totusi sunteti cuprinsi de teama sa le infruntati. E o opinie pe care nimeni nu va obliga sa o aprobati sau sa o recunoasteti public.

Dimineata. As vrea sa ma ridic din pat si totusi nu pot. Incerc sa respir si totusi aerul rece imi invadeaza toate simturile. Mi-e teama si asta e tot ce pot simti acum. As vrea sa ajung aproape de soare, sa-l ating, sa-mi patrunda privirea si sa o incalzeasca. Imi doresc sa privesc in nestire cerul indesat de stele din noaptea trecuta. Simt ca nu pot nimic din toate astea, simt cum nu stiu, nu am, nu vreau nimic. Nici fereastra larg deschisa nu reuseste sa-mi aduca toata lumina de care am nevoie. Ma simt inconjurata de tot ce e lipsit de sentimente. As vrea sa pot sa ascult linistea si sa-mi plang dorintele. As vrea sa adorm din nou, sa uit si sa ma trezesc la viata pregatita sa fac tot ce mi-am propus inca din noaptea trecuta. Simt cum tot ceea ce fac este sa urmaresc un program strict, un orar impus de mine insami, ar trebui sa ma simt fericita de ocazia mea de a-mi trai viata asa cum vreau, insa nu pot. Simt cum ceva ma impiedica. Nici eu nu stiu ce, nu exista nimic care sa-mi lipseasca desi imi doresc cu ardoare. Nu exista nimic care sa-mi aduca fericirea deplina. Si fericirea ce e ? Nu stiu. Poate am fost si eu fericita, cu siguranta voi mai fi, insa in mod cert nu am stiut niciodata ce inseamna sa fii fericit. As vrea ca macar o muzica buna sa-mi readuca zambetul pe buze, insa nici asta nu mi se pare indeajuns de important incat sa plec din pat. Telefonul suna insistent, dar nu vreau sa raspund asa ca fac tot posibilul sa pretend ca nu-l aud. In cele din urma se asterne din nou aceeasi liniste apasatoare intrerupta doar de zgomotul masinilor. De ce scriu asta acum? De ce nu incerc direct sa-mi depasesc sentimentele fara sa le pot resimti inca o data? Nu stiu. Nici daca asta e bines au rau nu stiu. Cred ca am uitat de mult ce e bine. Ce e rau? Ca nu vreau sa aud de nimeni? Nu, pentru mine nu inseamna nimic. As putea sa am pe oricine langa mine si sa-l aud , dar simt ca imi e imposibil sa il si ascult. Nu pot sa ma ascult nici pe mine. As vrea sa stiu ce vreau eu, fara sa ma gandesc la nimeni altcineva. As vrea sa plang fara sa-mi reprosez nimic. As vrea sa rad si sa uit ca am plans. Vreau sa plang doar in interior, nu vreau sa recunosc ca nici eu nu stiu ce vreau. De ce sufletul nu-mi vorbeste? Poate daca mi-ar vorbi, mi-ar fii mai usor sa ma decid. Inchid ochii si vreau sa uit, insa reusesc doar sa-mi amintesc de tine.

Ea, mereu ferecita. El insa, era altfel, credea ca lui viata nu i-a rezervat nici o speranta, astfel incat isi traia sentimentele fata de ea pe ascuns, din teama de a nu pierde si legatura de prietenie dintre ei.
Ea se comporta ca un copil, n-ar fi conceput niciodata sa fie altfel.. De fiecare data cand el era trist, ea zambea si incerca sa ii aduca si lui zambetul pe buze, necunoscandu-i adevaratele motive pentru care se poarta asa. Nu s-ar fii gandit niciodata la el, mai mult ca la un amic. Nu concepea ca el sa se uite macar la ea.

- Ce insemn eu pentru tine? si-ar fi dorit de atatea ori sa o intrebe asta si niciodata nu reusea sa isi faca curaj, iar acum stia ca nu mai avea ce sa piarda. Era ea, sau nimic.

Putin surprinsa de intrebare, ea i-a raspuns iritata. Raspunsul ei nu putea sa insemne decat dezamagire. Stia ca ea, persoana la care el tinea cel mai mult, nu intelegea asta. Stia ca ea nu l-ar privi niciodata astfel decat ca pe un simplu prieten care are nevoie de umarul ei. Ce sens mai avea sa ii spuna ca o iubeste? Ce sens mai are sa continuie povestea, si sa o faca pe ea sa se simta prost? Lucrurile erau clare pentru el, dar nu si pentru ea. El nu a crezut niciodata in povesti cu final fericit iar pentru el situatia a avut acelasi final, unul trist. Si-ar fi dorit ca si pentru ea sa fie totul la fel de simplu de inteles. Ar fi vrut sa o invete sa se fereasca de prea multe sperante si vise in viata, nu vroia sa o vada dezamagita.
Si pentru prima data in prietenia lor, acum ea era cea care plangea. Era doar un copil, cum poate ea sa inteleaga ce e dragostea? Cum poate ea sa inteleaga ca viata nu e asa cum o vede ea?
Gresea, stia asta, dar nu intelegea insa cum.
Dar el isi ascundea sentimentele, vroia sa para tare, incerca sa o faca sa zambeasca, sa fie din nou asa cum o cunostea el. Ea simtea cum totul se naruia, credea ca nimic nu o va mai face sa zambeasca din nou. Isi pierduse cea mai importanta fiinta din viata ei iar motivele ii erau inca necunoscute.
El, stia ca tot ce a incercat a fost sa o faca fericita, simtea cum moare incet doar pentru ca o vedea trista. Isi dorea sa o lase in pace, credea ca ea asta isi doreste. Cum putea sa isi doreasca altceva daca de cand aparuse in viata ei adusese cu el numai tristete.
Numai ea stia ca decizia lui o surpindea, el se implica prea mult si niciodata nu reusise sa afle de ce el ii acorda atata incredere.
Si pentru el raspunsul era unul necunoscut, ar fi vrut sa ii spuna ca o iubeste insa nu vroia sa o raneasca mai tare decat o facuse deja. Tot ce i-a spus a fost ca si-ar dori doar sa o tina strans in brate si sa nu-I mai dea drumul niciodata. Rece, ea i-a raspuns ca nimic nu ar mai face-o fericita acum. Dezamagit din nou de comportamentul sau, crezand ca tot ceea ce ii spune le distruge din ce in ce mai intens prietenia, baiatul isi facea reprosuri. Nici macar sa ii readuca zambetul pe care el il furase nu mai putea acum. Cuvintele sale pareau acum definitive. I-a spus inca o data ca va fi mereu aproape de ea sa o protejeze si a rugat-o sa se fereasca de persoanele care nu stiu sa o aprecieze la adevarata valoare. A plecat.
Prima noapte inconjurata de lacrimi reci din viata ei parea ca nu se mai termina. El nu reusea sa se gandeasca la nimic altceva decat la ea.
Ea insasi era dezamagita de comportamentul ei, si desi nu intelegea de ce face asta isi cere scuze. Insa, tot ce a reusit sa primeasca din partea lui a fost un raspuns respingator. I-a cerut sa uite pur si simplu de el, ca si cum n-ar fi existat, ca si cum ar fi fost doar produsul imaginatiei ei bolnave. Era cel mai bine pentru ea. Vroia sa o uite, stia insa ca ii va fi greu. Cu atat mai mult ii era greu acum sa plece pur si simplu. Avea sa plece, pur si simplu. Sa o paraseasca. Stia insa ca pentru el e cel mai bine.
Numai ea intelegea ca lucrurile erau atat de simple, iar el le complica. Nu stia ce vroia de la viata.

- Vreau …uhhhm … vreau sa fiu cu tine …

Increderea in el se naruise deodata. Nici ea nu mai stia de ce. El insa nu avea nimic mai sincer in viata decat sentimentele pentru ea. Tot ce o mai putea convinge acum putea fi probabil doar un juramant. I-a jurat ca o iubeste cum nu a mai iubit pe nimeni niciodata.

- Tu? Nu stii ce inseamna sa iubesti.

Credea ca nimeni nu il cunoaste mai bine decat ea. Avea incredere oarba in ceea ce ii spusese. Nu se considera indeajuns de bun pentru ea si nici pentru nimeni altcineva. Cum sa zambeasca dupa cuvinte atat de grele?
Cu fiecare moment ce trecea ea isi pierdea increderea in faptele sale. Stia ca se purtase immoral cu el. Ii mai ramasese speranta. Speranta ca el nu va pleca sau ca cel putin nu o va lasa aici singura. Speranta ca el va reusi sa o ierte. Ii cerea insa cu siguranta mult prea mult. Nici de sentimentele lui nu mai era sigura. Daca o iubea cu adevarat? Daca il judeca mult prea aspru? Nu, nu vroia sa creada ca tocmai ea ar fi putut sa greseasca atat de mult.
El a dat uitarii tot ce s-a intamplat intre ei. Nimic nu mai conta, pana la urma el avea sa plece. Vroia sa pastreze aceasi amintire frumoasa a ei. Stia ca intotdeauna l-a iritat comportamentul ei rece fata de lacrimile sale, insa acum ar fi dat absolute orice pentru a o vedea din nou zambind.
In ipocrizia ei, si in dorinta de a face lucrurile asa cum trebuie, ea i-a spus ca nu stie daca va mai zambi vreodata. Se gandea poate numai la ea. Nu stia cat de tare il raneste, stia totusi ca numai cuvintele il pot face sa se simta ranit, iubit, slab, inutil, bun si rau.
O iubea si simtea cum nu ii poate comanda inimii sa inceteze.
Inca o data ea si-a aratat neincrederea fata de el. Inca o data cuvintele ii erau reci. L-a intrebat de ce tinea la ea, de ce tocmai la ea cand poate avea absolute orice fata isi doreste. Parea ca se simte superioara lui, insa se considera cu mult inferioara. Nu credea ca un baiat atat de special ar putea sa o iubeasca. Nu pe ea. Nu i-ar fi spus atat de sincer. Pentru ea parea doar o gluma. El si-ar fi dorit sa primeasca din partea ei macar o samanta din dragostea care ii crestea cu lacrimi in inima. Stia ca ar fi putut avea orice alta fata, stia, insa nu vroia pe nimeni altcineva. “ Poate vreodata o sa fim impreuna . . . Te iubesc ! “.
Gandul lui nu se despartea nici o clipa de imaginea ei. O iubea . . . de ce era atat de greu pentru ea sa inteleaga ?
Cu timpul sentimele ei deveneau din ce in ce mai neclare, era confuza ar fi vrut sa nege in continuare. Nu mai reusea insa. Se indragostea de el? Nici ea nu stia. Nu a cunoscut niciodata dragostea. Nici nu stia ce inseamna de fapt. Nu vroia insa sa recunoasca asta in fata lui. Nu vroia sa para slaba, a fost mereu puternica. A fost mereu o fire fericita. De ce ar inceta tocmai acum? Nu, nu din cauza lui. Intotdeauna l-a condamnat pentru depresia in care traia. Nu credea ca e indeajuns de bun pentru ea incat sa aiba incredere in el. I-a fost insa intotdeauna cea mai importanta fiinta. Mereu l-a iubit dar nu asa cum ar fi vrut el. Ii era prieten si confident, frate si tot ce mai putea fi. Era singurul care o proteja. Sentimenetele ei acum erau insa cu totul altele. Plangea din nou. Era ziua ei si tot ce primise spiritual au fost lacrimi. Se simtea inchisa intr-un balon de sentimente. Il iubea, insa nu stia ce inseamna asta. Nu vroia sa recunoasca , nici macar ea nu era sigura ca e asa.
Iar el, putea sa isi dea seama singur ca si ea il iubea. Nu vroia insa sa o intrebe asta. O cunostea. Stia ca nu ar fi recunoscut, era mult prea orgolioasa, nu credea in dragoste. Nu acum. A intrebat-o ce vrea de la el iar raspunsul ei a fost unul cat se poate de sec: nimic. Parea ca roata continua sa se invarte asa cum facea dintotdeauna insa era clar ca nu va mai urma nimic. Legatura dintre ei devenise din ce in ce mai fragila. Stia ca un alt raspuns ar fi putut schimba totul. Era hotarat sa renunte la tot doar pentru ea. Era hotarat sa ramana cu ea doar in schimbul unui raspuns. Nu vroia insa sa ii spuna asta, nu vroia nici el sa para slab din cauza sentimentelor. O iubea insa nu mai era atat de sigur ca merita sa-si joace viata doar din cauza unui moft de al ei.
Stiind cat e de hotarat sa plece, ea nu vroia sa incerce s ail opreasca. Nu era convinsa ca ar fi facut ceva pentru ea. Continua sa nu aibe incredere in sentimentele lui. Ii parea insa rau ca ii spusese totul atat de rece. Nu stia daca il iubeste. Vroia sa stie daca un raspuns chiar ar fi schimbat situatia in vreun fel. El insa nu vroia sa continue. De ce sa o mai raneasca? Nimic nu mai merita. El cu inima sfasiata i-a intors cuvintele. Pentru prima data s-a purtat si el rece. Nu mai cunostea nici un fel de obligatie fata de ea. De ce sa ii mai raspunda? Ea fusese destul de concreta. Nu mai vroia nimic de la el. Nimic insemna pentru el sa renunte si la prietenie. Isi cunostea fortele, dar nu vroia sa o uite. Vroia doar sa ia totul de la inceput. O iubea prea mult. Ea era insa hotarata sa il uite. Nu stia cine, dar stia ca unul din ei nu merita sa aibe parte de o astfel de relatie. El se stia vinovat pentru sentimentele fetei. Simtea cum i se naruie cerul doar din cauza sentimentelor. Nu ar fi trebuit sa ii spuna ceea ce simte. Credea ca asa era mult mai bine pentru ea .
El ar fi putut sa plece pur si simplu stia ca ea ar fi inteles. Cel putin s-ar fi obisnuit cu ideea.
Acum insa ea i-a cerut sa o uite. Si-a recunoscut sentimentele, insa era mult prea tarziu pentru cei doi. Crezand inca o data ca totul se termina, baiatul i-a marturisit ca o iubeste cu adevarat si ca niciodata nu va inceta sa faca asta. Stia ca nu era perfect si continua sa aibe incredere in sentimentele fetei. Viata ei parea alcatuita doar din lacrimi. Isi regreta fiecare miscare, fiecare cuvant, fiecare sentiment. Totul se intamplase doar din vina ei. Acum ar fi putut lua totul de la inceput. Insa era prea tarziu. Il ranise prea mult iar el nu mai avea de ales. Plecarea sa era un fapt implinit. Intr-o saptamana totul avea sa se incheie. Nu incepuse parca niciodata, insa acum se termina. Cuvintele ei nu au incetat niciodata sa fie reci. Nu se putea comporta altfel in fata lui. Nu stia de ce, totul ii era neclar. Ultimele sale cuvinte au fost unele de repros. Il considera vinovat, credea ca a dezamagit-o. Considera inca o data ca el era vinovat pentru tot ceea ce simtise vreodata mai profund. Nu mai stia daca ceea ce face e bines au nu, nu il mai interesa.
Toti prietenii lui auzisera de ea. Era fata visurilor lui si nimic nu i-ar fii schimbat parerea. Din cauza ei a incercat sa se sinucida, insa faptele sale au esuat.
De fiecare data cand ii auzea numele, ea simtea cum inima ii bate mai incet, nu si-l putea scoate din minte iar plecarea lui era cat se poate de aproape. Nu mai era nimic de facut. Tentativa lui de sinucidere i-a adus ei poate pentru o clipa zambetul pe buze. El nu mai avea sa plece. Inima i se slabise exagerat de mult iar familia sa nu ar fi vrut sa ii riste viata. Povestea avea insa sa se termine. Trecuse totul prin prea multe situatii. Nu isi mai avea rostul nimic pentru ei. Fata ar fi uitat totul doar pentru a ramane impreuna.
El insa nu. Nu vroia sa mai uite. Suferise prea mult ca sa mai invete sa o iubeasca din nou ca la inceput. Stia ca o sa sufere in continuare pentru ea, dar stia ca nu era ea cea care ii merita dragostea.


This is a message from me to you, inspired by what we felt.