Mult prea des, ea si-ar fi dorit sa nu se mai trezeasca din acelasi vis, unde totul parea perfect pentru cateva momemente, ce-i drept ceva mai indelungate. Spera totusi ca ar putea trai doar din vis in vis. Continua sa creada in inocenta lui. Aceeasi care o facea intotdeauna sa plece capul la criticile lui. Din dragoste pentru el invatase sa taca. Invatase sa-si pastreze sentimentele in interiorul ei, doar pentru a-i pastra lui sufletul curat. Se obisnuise ca toti ceilalti sa o judece gresit. Nu mai stia ce e adevarat, incerca doar sa nu se vada pierita si tacea. Tacea si continua sa creada in povesti. Il stia fara pacat, ii credea cuvintele fara sa puna intreebari. Pentru ca stia sa taca. Insa acum incepea sa inteleaga. Renuntase la un vis maret, inca nu stia daca merita dar nu vroia sa se gandeasca la ce avea sa faca. Isi mintise propria cunoastere. Suferea, incerca sa-si inece confuzia. Urma sa treaca inca o noapte in care ea era napadita de ganduri reci, indescriptibile. Ganduri convertite-n sentimente. Sentimente ranite ale indiferentei sale. Acum pentru prima data isi imagina cum e sa controlezi timpul. Stia insa ca el nu s-ar fii gandit niciodata asa. Nu. El traia prea putin, insa visa prea mult. Nu exista nimic pentru care sa lupte. Nu ii demonstrase ei asta niciodata. Stia ca nu existase niciodata dragostea pentru ea. O apasa fiecare amintire din care el facea parte.O singura intrebare ii invada mintea si nu reusea sa-si imagineze de ce decat pentru ea avea un raspuns. Isi imaginase si el vreodata ce inseamna “noi” in locul aceluiasi eu si … apoi tu.?A ucis atatea lacrimi doar din setea de razbunare, insa multe au reusit sa-I atinga obrazul in jos, semnandu-i moartea . Inca ii mai pastra dragostea in inima, ca pe o dovada. Statea rezemata de fereastra privind spre usa. Speranta nu ii parasise nici acum sufletul. Stia ca avea sa vina. Avea sa ii apara din nou in fata ochilor si sa-I marturiseasca si el dragostea. Era sigura de asta. Atat ii mai ramasese. Speranta, insa si ea era fragila. Orice sunet ii aducea o tresarire, insa stropii de ploaie bateau greoi in geam. Nu putea sa mai zambeasca. Simtea ca nu-si mai gasea linistea. Ii era frica si de secundele care treceau. Pareau ore, zile, saptamani. Nu stia insa pana cand avea sa continue totul asa. Doar el ar fi putut sa schimbe noaptea. Sa o tina in brate si ar fi putut visa. Sentimentele ii erau mai pure decat adevarul. Consecintele? Lacrimi. Nori de lacrimi ii invadau iar si iar paradisul. Nu stia pana cand, stia insa ca o sa-si depaseasca sentimentele in cele din urma, aveau sa ramana doar niste rani inchise. Tot ce astepta acum era acel moment. Noaptea se scurgea, isi pierduse culoarea. Nu il cunoscuse poate indeajuns de bine, nu ii fusese niciodata prieten cu adevarat, insa acum plangea pentru el si avea sa mai planga. Lasase in urma lui o dara de lacrimi, multe intrebari si vesnicul “ de ce el ?”, stia insa ca la o astfel de intrebare nu avea sa gaseasca niciodata un raspuns. El spunea ca asa era mai bine, ea insa credea ca totul binele ducea la mai rau. In ce mai putea ea sa mai creada acum? Ar fi spus oricand si oricui lesne “mi-e dor”, acum insa nu ar fi putut. Ii era ei insasi straina. Acolo unde lumina piere in al noptii tarziu ceas, acolo unde tacerea omoara lent si ultimul glas, acolo s-a oprit durerea si acolo a ramas.


Si ea . . .


S-a trezit inca o data plangand fara sa vrea.