Societate. Sa visezi nu costa nimic insa datoreaza mii de dezamagiri. Sa-ti traiesti realitatea asa cum este ea, e de multe ori greu, poate imposibil. De multe ori ceea ce primesti este cu mult inferior lucrurilor pe care le oferi si tot de atatea ori reusesti sa-ti aduci aminte ca viata nu este niciodata corecta cu sentimentele tale. Atunci cand insa oferi tu mai putin decat ar trebui uiti ca cineva iti ofera mai mult decat ai merita. Dezamagirie cantaresc intotdeauna mai mult decat insasi fericirea. De ce? Pentru ca punem un pret mult mai mare pe cat suferim decat pe amintirile fericite. Uitam sa fim fericiti, uitam sa ne mai atingem visele pentru care in copilarie faceam si imposbilul si ce e cel mai important e ca intr-un final uitam sa mai si zambim. Tehnologia avanseaza insa societatea noastra se pierde in viteza vietii. Luptam pentru cele mai marete realizari si uitam sa le aducem celorlalti lucrurile marunte care aduc fericirea si zambetele firave. Nici soarele nu se mai zambeste sau cel putin nu mai avem timp sa il descoperim in interiorul razelor. E copilaros dar pe zi ce trece spiritul de turma devine din ce in ce mai important. In graba noastra de a fii cat mai speciali uitam sa fim si unici, motiv pentru care nu mai exista idei, ganduri si sentimente proprii. Toate apartin unei serii de persoane din anturajul nostru. Ce e mai grav e ca una din cele mai intense lupte pentru care multi isi dau interesul. In ce mai consta fericirea acum? In zambetul copiilor care nu isi cunosc decat copilaria si stiu sa o pretuiasca. In batranii care isi apreciaza viata de-abia acum, in ceasurile finale, regretandandu-si decaderea odata cu societatea. Pentru noi fericirea e relativa si uitam sa mai punem pret pe ea. Pana cand? Pana cand fiecare din noi va ajunge ca acei batranei care-si plang destinul.