10 zile trec absurde, nu stiu cum, nu stiu de unde.

Exista zile, saptamani, cand tac si privesc, ascult tacerea voastra agitata si ma retrag in mine. Aceleasi zile in care par rea si nu-mi dau voie sa accept greselile altora. Poate e mai bine uneori. Uneori sunt zile, alteori ore, cateodata reactii de moment dar pana la urma toate duc la aceeasi concluzie : e egoism, stiu, dar cel putin in viata ai dreptul de a alege ce e mai usor.

Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa nu fi tu cand te trezesti?
Eu da . . .
Si nu tocmai pentru ca sunt nemultumita de ceea ce sunt de fapt, doar pentru ca imi pare rau ca nu pot fii decat ceea ce sunt si nu si ceea ce vreau sa fiu. Ai sa-mi spui ca sunt nebuna dar gandurile astea chiar sunt bine infiripate in mintea mea.

Sunt mii de lucruri pe care as vrea sa le scriu in fiecare zi. Aceleasi mii. Mi-e teama insa sa nu devina prea importante pentru mine. Mi-e teama sa nu exagerez.

Chiar daca stiu si n-am uitat, chiar daca lumea asta s-a impartit in mii, chiar daca din cand in cand mai privesc inapoi, cu toate astea mai am multe cuvinte in care sa cred si multe pe care sa le ascult rece, tocmai pentru ca nu exista cuvinte mari, doar fapte remarcabile. Nu pot sa ating cuvintele, nu pot sa-mi dau seama daca sunt sau nu reale. Asta e trist, pentru mine chiar e.

Iar tu . . .
Tu ma acuzi pentru tot si toate. Asta doare. Nu-mi dau seama de nimic, intr-un final totul se rezuma la nimic. Ai sa ma intrebi daca asta e pentru mine independenta. Vrei un raspuns sincer? Raspunsul meu e : Da.

Azi imi pare rau pentru ce se intampla si pentru ce nu se intampla. Ai incredere in mine. Atat.