Tuesday, February 06, 2007

Se trezeste din nou in ceata si cu ceata in imaginatie si trairi, fara nici un zambet, fara soare si fara lumina. E doar o atmosfera rece, rece si apasatoare. Ar fi vrut aproape sa planga, cu nervii incordati pana la moarte. Erau sentimente atat de profunde inauntrul ei incat aproape devenise amuzant. Tremura aproape razand isteric si nu intelegea de ce. Ii veneau imagini multe in minte, toate fara sens, sau cel putin isi pierdeau sensul acum. Aceleasi certuri si discutii pe care nu le putea depasi, aceleasi pareri de rau o apasau, un lucru insa era diferit, simtea o nepasare tare si avea in minte o intrebare seaca. Nu intelegea de ce nu se daduse batuta cu mult inainte sa se intample toate astea.
El.
Despre el putea sa spuna multe si putea sa puna la fel de multe intrebari. Mai intai de toate avea in minte o intrebare pe care si-o punea ori de cate ori il vedea : la ce naiba se gandeste cand o priveste in ochii. De multe ori o privea amuzat, iar ea isi pierdea increderea in sine.
Tot de el ii amintea si perna verde din sufragerie. Avea imprimata o scrumiere si o inima cu scrum din plus, iar el, obisnuia sa o tina in preajma ori de cate ori o vedea. Obisnuia sa fumeze, si avea un stil propriu in care facea asta. Fuma cu eleganta si parea sa se concentreze foarte tare, incercand sa pastreze atmosfera calda si tacuta de fiecare data.
Simtea o pierdere de sine cand isi amintea de el.
Si inca si mesajele lui ii pareau false acum. Erau fraze care ii aminteau numai de ce a fost, ii aminteau de tot ceea ce facuse ea bine si stricase el cu ignoranta.
El lasase atatea in urma, incat nu mai stia pentru ce sa ii para rau, o inima pustie, sentimente frante, vorbe stupide aruncate la intamplare. Atat de multe ii luase, incat ea insasi ramasese pustie.
Ar fi vrut sa stearga totul. Sa dispara, iar apoi sa ia totul de la capat. Sa zica totul drept si pe bune, sa aibe pe cineva aproape caruia sa ii vorbeasca sincer. Sa-i spuna tot ce ii trece prin cap si se refugia intr-o cafea rece si o tigara. O tigara, vorbind la figurat. Un pachet. Poate mai multe.
Mai apasator de atat? Altceva?
Da. Minciuna de care dadea peste tot, mai departe de cuvintele lui, la televizor,la radio şi ce e mai grav, pana si la magazinul din scara, o mintise pe vanzatoare ca isi cumpara tigarile pentru mama ei. Femeia care vindea mereu acolo, se obisnuise oricum cu ideea. Stia demult ca isi cumpara tigarile pentru ea si renuntase sa mai obiecteze ceva desi stia ca e minora. Se simtea prost si pentru ceea ce devenise rutina. Ar fi vrut sa se intoarca la magazin si sa-si ceara scuze. Se simtea ca un copil vinovat ca-si mintise parintii.
Stia ce ii poate aduce o stare de calm, oricat de mica. Simtea nevoia sa poarte o discutie lunga cu o persoana apropiata. Da. De asta avea nevoie, numai ca uitase ca pentru el, ea uitase de prieteni, ii daruise pur si simplu trecutului.
De ceva timp ii era foarte dor de ce fusese inainte. Ii era dor de tot ceea ce avusese inainte sa il cunoasca pe el, iar acum simtea o parere de rau, ca nu a pus niciodata toate faptele in balanta. Era trist, era trist si pentru ea si pentru altii pe care ea ii facuse sa sufere fara sa aibe vreo vina. Acum realize cat de usor s-a lasat conduda de vorbele lui, stia insa ca nu mai poate face nimic. Ar fi vrut sa poata cauta pe cineva si sa fie primita cu bratele deschise, insa nu era singura ca ar mai ajuta-o cineva. Ramasese singura si nu vroia sa se obisnuiasca cu idea.
Cu dorul si durerea, a spart tacerea si atat.
Isi pierduse totul. Increderea, puterea si mai presus de toate, il pierduse pe el, desi nu regreta asta in nici un fel, ea renuntase la el.
Se simtea vinovata fata de ceilalti, aceia care nu stiau prin ce trecuse ea si acum o vedeau doar pe ea vinovata si rece.
O privire rece atintita pe geam si lacrimi innodate in privire, regrete si simtiri fara sens.
Atat mai avea.
Intr-o pasuire rece si o clipa in care simturile nu pareau a o mai aduce la realitate s-a apropiat de noptiera si fara a-si acorda prea mult timp sa se gandeasca, se hotaraste sa ia una cate una pastilele din flaconul de somnifere.La fiecare pastila pe care o inghitea se simtea mai sigura pe ea si pe faptele sale, si, departe de adevar, se simtea din ce in ce mai vie.
Cu toate ca nu facuse asta niciodata, ii veneau acum in minte toate cate si-ar fii dorit sa le spuna celorlalti.
Erau atatea idei si atatea pareri pe care ani de-a randul le pastrase doar pentru ea. Nu simtea regrete, credea doar ca e momentul potrivit sa faca tot ceea ce nu facuse atatia ani, cu atat mai mult acum, cand nu mai avea prea multe de pierdut. Nu stia cand aveau sa-si faca efectul pastilele insa nici nu vroia sa afle.
Stia doar ca in scurt timp nu o sa mai fie in acelasi loc, ci o sa fie inconjurata de persoanele care au tinut la ea si nu au vrut sa ii arate pana atunci . Stia ca cei care aveau sa planga langa ea, faceau asta din suflet si se simtea bine cu gandul ca nu mai avea sa fie singura.
Acum statea acolo multumita ca mersese pana la capat si plictisita ca nu stia cum sa-si folosesasca putinul timp ce ii mai ramasese. Incerca sa-si imagineze cum e sa mori, ce avea sa traisaca dupa moarte, iar ideea ca avea sa afle daca exista viata dupa moarte sau nu, o incanta.
Starea ei de agonie nu a tinut insa mult, iar ea … ea si-a pierdut cunostiinta.

Monday, February 05, 2007

Sixteen today. I choose to be whatever I want to be.

Citez Mihu. ' Sex / Age / Status : Baba. / 16 / Astept mos. < 3 ' . Am incheiat citatul.

Sunday, February 04, 2007

Ea?
Creaza in vis, creaza in imaginatie. Creaza si atat. Nu stie cine esti, dar stie ce poti deveni. De ce? Pentru ca ea te creaza si pentru ca ea vrea sa fii tot ceea ce ea nu este.
Imi e dor sa fiu tot ceea ce eram inainte sa devin ceea ce sunt.
Sunt ceea ce sunt, pentru tine, iar tu? Tu imi reprosezi ca nu pot face nimic bine.
Sunt.Am uitat ce am devenit.

Monday, January 22, 2007

10 zile trec absurde, nu stiu cum, nu stiu de unde.

Exista zile, saptamani, cand tac si privesc, ascult tacerea voastra agitata si ma retrag in mine. Aceleasi zile in care par rea si nu-mi dau voie sa accept greselile altora. Poate e mai bine uneori. Uneori sunt zile, alteori ore, cateodata reactii de moment dar pana la urma toate duc la aceeasi concluzie : e egoism, stiu, dar cel putin in viata ai dreptul de a alege ce e mai usor.

Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa nu fi tu cand te trezesti?
Eu da . . .
Si nu tocmai pentru ca sunt nemultumita de ceea ce sunt de fapt, doar pentru ca imi pare rau ca nu pot fii decat ceea ce sunt si nu si ceea ce vreau sa fiu. Ai sa-mi spui ca sunt nebuna dar gandurile astea chiar sunt bine infiripate in mintea mea.

Sunt mii de lucruri pe care as vrea sa le scriu in fiecare zi. Aceleasi mii. Mi-e teama insa sa nu devina prea importante pentru mine. Mi-e teama sa nu exagerez.

Chiar daca stiu si n-am uitat, chiar daca lumea asta s-a impartit in mii, chiar daca din cand in cand mai privesc inapoi, cu toate astea mai am multe cuvinte in care sa cred si multe pe care sa le ascult rece, tocmai pentru ca nu exista cuvinte mari, doar fapte remarcabile. Nu pot sa ating cuvintele, nu pot sa-mi dau seama daca sunt sau nu reale. Asta e trist, pentru mine chiar e.

Iar tu . . .
Tu ma acuzi pentru tot si toate. Asta doare. Nu-mi dau seama de nimic, intr-un final totul se rezuma la nimic. Ai sa ma intrebi daca asta e pentru mine independenta. Vrei un raspuns sincer? Raspunsul meu e : Da.

Azi imi pare rau pentru ce se intampla si pentru ce nu se intampla. Ai incredere in mine. Atat.

Saturday, January 20, 2007

Zilele trec, la fel si visele. In fiecare zi se repeta acelasi film cu zambete triste si aceleasi intamplari fara sens, iar tu … , tu traiesti cu speranta ca e ultima oara, in schimb, toate au un trecut, un prezent si un viitor.

Mereu, am crezut ca in viata nu poate fi simplu. In schimb, unele lucruri se schimba. Nu incerc sa te conving ca totusi este usor, poate pentru tine e mai greu, dar ai sa inveti pana la urma sa simti ce nu se poate simti si sa crezi in ce nu exista. Nimic nu e simplu, insa unele lucruri stau in puterea ta sa le schimbi.

Sunt doar amintiri, stiu. Eu nu mai sunt cum eram si nici nu am sa ma intorc prea curand la naivitatea mea stupida. Timpul inainte de toate te face sa intelegi ca unele lucruri nu le poti pastra la nesfarsit, si tot pe el nu il poti schimba. Speranta e antidotul ce mi-a mai ramas, fara de care nu as mai putea nou sa fiu tot ce am fost. Sunt multe intamplari fericite prin care trec cu ochii inchisi, nu am sa vad niciodata esentialul vietii tocmai pentru ca ma leg de lucrurile aiurea si marunte.

Cine esti tu sa crezi in mine? Te imping sa gandesti. Atat.

Thursday, January 11, 2007

Am inceput sa n-am habar, sa treaca totul pe langa mine. Cred ca am aflat ce-mi doresc mai nou, imi doresc sa nu-mi mai doresc nimic. De fiecare data cand mi-am dorit ceva, am avut grija sa nu mi se indeplineasca nici macar intr-o mica masura dorinta. De fiecare data incerc sa-mi insuflu o stare simpla si la fel de des incerc sa nu mai sper, niciodata nu reusesc.

De ceva timp mi-e foarte dor de ce era inainte, de discutile aiurea si fara sens care ma bucurau de fiecare data, de simplitatea vietii, de tot ce nu mai e. De fiecare data e la fel, niciodata nu te poti multumi cu ceea ce ai. Mereu vrei mai mult, obtii de multe ori ceea ce iti doresti, ca sa te intorci de unde ai plecat, te intorci la simplitate. Pana la urma cel mai greu de pastrat asta e.

Uneori cel mai tare doare, ca unele intamplari nu le poti relua, nu le poti lua de la capat si nici nu poti face abstractie de ele. Pur si simplu unele lucruri incep ca sa se termine si sa nu fie uitate.

Am tot incercat sa nu mai ascult tacerea asta, sa cer intotdeauna mai mult de la ceilalti, dar a devenit obositor. O sa ma multumesc cu aceleasi lucruri simple si nu o sa mai astept nimic.

Wednesday, January 10, 2007

Aici sunt eu, desi nu am ales niciodata sa fiu.
Aici trebuie sa fiu tare si daca nu reusesc, ma oblig totusi sa incerc.
Aici pot striga in gura mare cat imi e de dor, de teama, de greu, dar nu mai stiu de ce si cum sa fac asta.
Aici as putea sa zac, sa plang, sa ies din gratile mintii mele, dar mi-e teama sa nu ma pierd.
Aici am ganduri pe care nu mi le citeste nimeni, dar le scriu eu din teama de a nu ramane anonime.
Aici nu cred in povesti si basme cu printi si printese, asa credeam ca e mai bine.
Aici cred doar in istorii triste si absurde, asa mi-au spus ei ca e mai bine.
Aici zambim numai din obisnuinta, nu pentru ca am invatat in ce consta fericirea.
Aici daca suntem loviti, lovim.
Aici putem sa nu fim corecti pentru ca am invatat ce este nedreptatea.
Aici zidim pereti din piatra intre noi, din teama.
Aici nu am invatat inca sa traim.

Monday, January 01, 2007

Go play. I put my foot on it pe el de 2007, care sucks inca de la inceput. :|
Stii cum e cand pentru cateva secunde creezi impresia ca ai totul?
E totul in inconstient, nu te intereseaza de nimic, iar apoi iti dai seama ca lucrurile nu merg niciodata asa cum vrei. De ce? Pentru ca uneori traiesti doar pentru tine, fara sa-ti dai seama ca in orice moment, cu orice cuvant poti face rau.
Stii cum te simti atunci cand stii ca fericirea ta aduce nefericirea mea?
Nu stii.
It's fine. Yes it is.

Thursday, December 07, 2006

People change, so why should I remain the same?Ati fost puternici, dar acum sunteti prea slabi, veti deveni ca niciodata sclavi. Ati incetat sa credeti in viitorul vostru, i-ati dat chipul unui monstru, e pretul pe care il platiti acum, va plangeti, nu vi se pare putin cam tarziu?As vrea sa stiu, cate din chestile pe care le-ati visat ati reusit sa le realizati?Nu-mi spune ca mint, crede doar in ce iti spun.Rog prostii sa ma inspire in continuare.E trist.

Sunday, November 26, 2006

Stres, alcolism, jafuri, depresii, delasare, sinucideri, resemnare.

Resemnarea. Resemnarea e vinovata pentru tot ce se intampla.


Tacere.

Saturday, October 28, 2006

Privesc in gol, timpul se scurge usor si ma simt de parca as astepta sa mi se intample ceva. Astazi am sa dorm si am sa tac. Astazi am sa rad nemotivata desi stiu, nu o sa se intample iarasi nimic. Ma apasa aerul rece si imi caut indiferenta cana cu ceai. Nu e. Ma conformez si imi aduc privirea in acelasi stadiu bezmetic. Azi m-am plictisit iar de acelasi decor. Nu mai vad nimic la fel si totusi nimic nu-i nou. Cred ca de vina sunt eu, asa cum se intampla de fiecare data.

Acum imi e iarasi dor de o mie de lucruri pe care nu le mai pot avea. Azi imi e iarasi dor sa fi copil, copilul tau cu lacrimi in ochi.

Friday, October 20, 2006

E sambata.
Te uiti rar si pierdut in ochii mei. Imi spui aceleasi cuvinte pe care nu le repeti decat atunci cand ti-e frica sa-mi spui ceva. Iti simt teama in cuvinte. Vorbesti incet si raspicat, ca si cum ai vrea sa pastrezi o anumita distanta intre cuvinte, vrei sa opresti timpul doar putin.
Vreau sa te ascult.
Stiu ce simti, mi-e teama sa aud ce crezi, dar te ascult.
Vreau sa ascult mai departe de cuvintele tale timide, dar nu reusesc asa ca imi pastrez gandurile tot pentru mine. De ce? Nu mai am incredere in tine. Nu vrei sa te uiti in ochii mei si sa-mi spui ce vreau sa aud, cuvintele alea reci de care ti-e teama.
Plangi cuvintele, arde-ti teama. Spune-mi.
Stai si asculti pentru a mia oara. Tine minte tot ce vezi si invata sa ma crezi. Atat.
Nu vrei sa ma asculti. Crezi ca te-as putea schimba. Cine sunt eu? Nimeni pentru tine, nu vreau sa te schimb, vreau sa stii. E mult? Iti cer prea mult. Iarta-ma.
Te privesc adanc. Esti rece si indiferent. Taci si oftezi. Ai renuntat la ideea ca si cuvintele pot fi sincere.
Stii de cate ori am vrut sa te intreb cine esti? Mi-a fost teama ca nu o sa-mi intelegi intrebarea si am tacut. Inca tac, desi vreau sa stiu.
Urlu in infinitu gandirii mele, desi stiu ca nu ma auzi, imi esti ecou. Acolo. Acolo unde nu poti ajunge. Stii?
Iar imi e teama de adevar dar il cer. Nu sunt pregatitat, dar il vreau.
De fiecare data cand vine vorba de tine, imi amintesc ca vreau sa scriu cuvintele ce-mi trec aleatoriu prin minte. apa. aer. sange. si corpuri nedefinite, desene ale mintii mele.
Ma imiedic mereu de gandurile tale. Le ascunzi, ti-e frica de ele.
Nu ma pierde, nu ma strange, nu-mi da drumul, nu ma atinge. Nu te mai cunosc, nu mai stiu cine esti si nici ce mai vreau.
Nu o sa mai astept sa-mi zici. Esti liber sa uiti de mine. Poti sa ma ineci intr-un pahar cu apa sau sa ma inchizi intr-un dulap vechi. O sa invat sa te inteleg. Te iert, nu o sa mai simt.
Inca te mai caut prin vise uneori, poate te-ai pierdut sau poate ai gresit drumul. Iti caut umbra in geam si dorul trist pleaca spre tine. Imi cade umeda privire si oftez si eu adanc. Stii de ce? Nu te mai gasesc si ma sperie golul pe care il simt.
Unde esti?
Te pierd incet. Te pierd.
De ce imi spui ca nu-ti pasa? E jocul cuvintelor.
Ironic, ma gandesc ca nu m-ai uitat atat de usor. Stiu ca te-am lasat sa te joci cu mine, am crezut ca ma pot juca si eu.
Si te intreb. M-ai uitat? Acum astept sa ne jucam jocul cuvintelor. Castigi?
“ Te iubesc. “
De ce ai ascuns cuvinte calde in priviri si zambete reci? Mi-e teama de tine acum.
Te joci?

Sunday, September 24, 2006

Ma suni. E atat de tarziu, in zori, dar totusi ma intrebi cum mai sunt, ce mai fac, care mai e viata mea.
Si iti spun ca . . .
Au fost zile in care fara tine nu puteam sa stau, dupa cateva luni ai fost doar un motiv in plus sa beau. Acum ma doare ca am crezut odata in tine, ca orice indragostit vrajit, ce crede in destine.
Dar zilele trec. La fel si visele.
Iar intre noi? Au ramas doar amintrile.
Dar stii? Roata s-a intors asa cum se intoarce mereu. Acum pentru mine-i simplu, pentru tine-i mai greu.
Rupi o poza cu mine in care ironic zambesc. In schimb, nici o lege nu poate sa ma lege ca nu te mai iubesc. Ai format oceane de lacrimi plangand atatea nopti, dar ai trecut peste caci eu te-am invatat sa inoti.
Vocea ta nu ma mai atinge de mult, e aceeasi placa veche pe care m-am plictisit sa o ascult. Iti spun adio, te-am pupat. Acum rad, nu mai suspin ca ai vrut sa ma otravesti si acum te inneci in propriul venin.
Sunt doar amintiri, nu mai sunt cum eram, timpul inainte nu mai poti sa il dai. Iti amintesti de trecut, iti amintesti mereu, cine a fost cu tine cand a fost mai greu? Chiar de vrei sa uiti, iti vei aminti, unii te-au uitat, tu nu ii poti uita.
Doar tu mai privesti in urma ta.

Tuesday, August 29, 2006

Mult prea des, ea si-ar fi dorit sa nu se mai trezeasca din acelasi vis, unde totul parea perfect pentru cateva momemente, ce-i drept ceva mai indelungate. Spera totusi ca ar putea trai doar din vis in vis. Continua sa creada in inocenta lui. Aceeasi care o facea intotdeauna sa plece capul la criticile lui. Din dragoste pentru el invatase sa taca. Invatase sa-si pastreze sentimentele in interiorul ei, doar pentru a-i pastra lui sufletul curat. Se obisnuise ca toti ceilalti sa o judece gresit. Nu mai stia ce e adevarat, incerca doar sa nu se vada pierita si tacea. Tacea si continua sa creada in povesti. Il stia fara pacat, ii credea cuvintele fara sa puna intreebari. Pentru ca stia sa taca. Insa acum incepea sa inteleaga. Renuntase la un vis maret, inca nu stia daca merita dar nu vroia sa se gandeasca la ce avea sa faca. Isi mintise propria cunoastere. Suferea, incerca sa-si inece confuzia. Urma sa treaca inca o noapte in care ea era napadita de ganduri reci, indescriptibile. Ganduri convertite-n sentimente. Sentimente ranite ale indiferentei sale. Acum pentru prima data isi imagina cum e sa controlezi timpul. Stia insa ca el nu s-ar fii gandit niciodata asa. Nu. El traia prea putin, insa visa prea mult. Nu exista nimic pentru care sa lupte. Nu ii demonstrase ei asta niciodata. Stia ca nu existase niciodata dragostea pentru ea. O apasa fiecare amintire din care el facea parte.O singura intrebare ii invada mintea si nu reusea sa-si imagineze de ce decat pentru ea avea un raspuns. Isi imaginase si el vreodata ce inseamna “noi” in locul aceluiasi eu si … apoi tu.?A ucis atatea lacrimi doar din setea de razbunare, insa multe au reusit sa-I atinga obrazul in jos, semnandu-i moartea . Inca ii mai pastra dragostea in inima, ca pe o dovada. Statea rezemata de fereastra privind spre usa. Speranta nu ii parasise nici acum sufletul. Stia ca avea sa vina. Avea sa ii apara din nou in fata ochilor si sa-I marturiseasca si el dragostea. Era sigura de asta. Atat ii mai ramasese. Speranta, insa si ea era fragila. Orice sunet ii aducea o tresarire, insa stropii de ploaie bateau greoi in geam. Nu putea sa mai zambeasca. Simtea ca nu-si mai gasea linistea. Ii era frica si de secundele care treceau. Pareau ore, zile, saptamani. Nu stia insa pana cand avea sa continue totul asa. Doar el ar fi putut sa schimbe noaptea. Sa o tina in brate si ar fi putut visa. Sentimentele ii erau mai pure decat adevarul. Consecintele? Lacrimi. Nori de lacrimi ii invadau iar si iar paradisul. Nu stia pana cand, stia insa ca o sa-si depaseasca sentimentele in cele din urma, aveau sa ramana doar niste rani inchise. Tot ce astepta acum era acel moment. Noaptea se scurgea, isi pierduse culoarea. Nu il cunoscuse poate indeajuns de bine, nu ii fusese niciodata prieten cu adevarat, insa acum plangea pentru el si avea sa mai planga. Lasase in urma lui o dara de lacrimi, multe intrebari si vesnicul “ de ce el ?”, stia insa ca la o astfel de intrebare nu avea sa gaseasca niciodata un raspuns. El spunea ca asa era mai bine, ea insa credea ca totul binele ducea la mai rau. In ce mai putea ea sa mai creada acum? Ar fi spus oricand si oricui lesne “mi-e dor”, acum insa nu ar fi putut. Ii era ei insasi straina. Acolo unde lumina piere in al noptii tarziu ceas, acolo unde tacerea omoara lent si ultimul glas, acolo s-a oprit durerea si acolo a ramas.


Si ea . . .


S-a trezit inca o data plangand fara sa vrea.

Thursday, August 24, 2006

Fericire. Nu vreau sa recunosc ca mi se intampla rar sa simt asta. De fapt, mi se intampla din ce in ce mai des. Chiar sunt intr-o continua schimbare? Asta simt. Simt ca ma incearca teama de nou sau de necunoscut. Am ramas la fel ca ieri, nu m-am schimbat. Am visat prea mult, e adevarat dar inca nu vreau sa cred ca mi-am uitat realitatea. Totul in jurul meu e diferit. Fiecare pas simt cum imi devine unul ocolit sau plin de teama. Parca incerc sa ma trezesc dintr-o realitate imaginata. Mi-e frica sa zambesc. Deodata am renuntat de tot la viata mea si poate la tot ce include ea. Ce se intampla cu mine? Nu pot sa ma trezesc la viata. Ochii nu pot sa-i deschid, sunt mult prea grei. E un pic tarziu de fiecare data cand realizez toate astea. Care imi e realitatea? Nu pot sa imi dau seama inca. E alta de fiecare data. Imi doresc sa fiu libera mai mult ca niciodata. Sa nu depind de nimeni si nimic, nu as vrea sa-mi pun greutatile pe umerii nimanui. Nu vreau nici sa mai port eu greutatile altora. As vrea sa imi cunosc toate visele, vreau sa le inec pe toate intr-o valiza si sa plec. Sa urc in primul tren care il intalnesc si sa plec. Oriunde. Sa plec. Doar eu si ele, visele. E mereu ceva ciudat in felul meu de a fi, simt asta ori de cate ori revin la fericire. Sper mereu ca e doar un joc de imaginatie si nu ca sunt intr-o continua schimbare. Nu vreau sa ma mai opresc din a zambi. Sunt eu, asa am fost mereu. Rad, plang, zambesc. Nu am nevoie de motive sau regrete. Cateodata simt cum vreau sa iau totul de la capat, iar si iar. Si totusi acum nu ma mai simt asa. Nu. Deloc. Radiez fericire, intr-un mod deloc discret. Nu stiu daca e asa usor confundata cu o alta stare a mea de nebunie. Nu, I’m Fine. Yes. Cum nu am mai fost demult. Poti sa-mi iei ce vrei, as vrea sa pot sa te fac sa crezi ca-mi pasa. Nu stiu de ce. Dar as vrea. Ma mint, nu ma mai intereseaza. O sa o iau de fiecare data de la capat, indifferent pe cine intereseaza sau nu. Indiferent ce comentarii o sa mai aprind si indifferent pe cine o sa mai ranesc cu faptele mele. Simt ca a trecut ceva timp de cand nu am mai luat o decizie fara sa ma gandesc la consecinte. De acum o sa fac asta. De ce sa-mi impun viata cand pot doar sa o las sa treaca pe langa mine asa cum vrea ea sa fie? De azi promit sa ma ascund de tot ceea ce am fost. As vrea sa ma ascund de ganduri. Insa asta nu pot, dar cel putin am de gand sa incerc. De ce? Pentru ca vreau sa profit de fiecare moment de luciditate sau de nebunie asa cum o numesc ceilalti. Sunt doar cuvinte, stiu ca incerc sa ma asund dupa un creion. Si stiu ca o sa reusec. Pentru ca mereu reusesc sa-mi aprofundez starea. Nu urasc dar nu mai vreau sa aud nimic din ceea ce ma priveste.

Saturday, August 19, 2006

Zambesc. Nu ma intereseaza de nimeni si nimic. Imi amintesc discret si cu dorinta de visele mele.
Am o viata dezordonata si sentimentele la fel. Si ce? Deranjeaza pe cineva ? Nu. Poate nu sunt singura. Cu siguranta nu sunt singura.
Vreau sa visez si visez.
Vreau sa zambesc si zambesc.
Vreau sa rad si rad.
Pentru ce sau pentru cine? Nu stiu si nici nu ma mai intereseaza. Nu e problema mea.
Si nu o sa te mai ascult si nu o sa-ti mai raspund si nu o sa te mai aud si nu o sa te mai vad. Simt cum ma mint. Credeam ca stiu ce simt, da nu pot sa ma hotarasc. Stiu ca vreau sa fiu iar la fel si mai stiu ca nu vreau sa te uit si nu vreau nici sa mai stai. E tot o minciuna, mai bine sa tac. Vreau sa ma opresc si sa gandesc. Nu mai vreau sa raman doar eu cu mine. Ma amagesc. Si mai am inca multe dorinte si nu mai stiu nici ce e important. Zambesc absurd uitandu-ma la soare stiu. Si nu vreau sa-ti mai spun caci vreau sa devii confuz. Ma simt iar nefericita. Nu, plecase zambetul pentru o secunda. Zambesc. Zambesc. Zambesc. Pot sa zambesc .

Si . . .


. . . m-am hotarat. De maine ma mut pe alt nor.

Friday, August 18, 2006

Special. O plimbare lunga de cateva ore si discutii largi si intense pe teme cat se poate de lipsite de importanta. Astazi e una din infinitatea de zile in care simt nevoia sa fiu din nou un copil lipsit de griji si dezamagiri. Continui sa fiu un copil si ma bucur nesfarsit de privilegiu. Ma simt cuprinsa de o stare in care profit de fiecare ocazie pentru a-mi reprosa cate ceva. Nu stiu daca intr-un ton normal sau cel putin arogant dar stiu ca insusi starea ma face sa-mi reprosez felul in care ma port cu cei din jurul meu. Imi vin in gand intrebari si ganduri interminabile si dezordonate. Sunt satula sa mi se critice viata la fel de dezordonata. Nu ma intereseaza. Ma intereseaza ca doar in gandurile mele dezordonate ma simt in “ ordine”. Asa pot trai, asa pot simti, asa sunt eu. Incep din ce in ce mai mult sa fiu interesata de sentimentele altora decat de ale mele. Poate asa imi pot da senzatia ca nu am de ales. In gandurile si sentimentele mele cu bine sigur nu ma pot desfasura asa ca fac asta in temerile celorlalti. Simt o dorinta profunda de a-mi infrange teama de a fi respinsa sau de a fi considerate inferioara . Nici nu pot intelege de ce simt toate astea. Respinsa de cine sau de ce, nici eu nu stiu. Teama de ce, nu-mi pot imagina. E absurd, infantil si totusi pare normal. Normal? E relativ, nu cred ca e termenul potrivit. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuiam sa fiu si sa traiesc. In mine nu s-a schimbat inca nimic sau poate sunt intr-o continua schimbare insa nu-mi pot da seama. Imi e atat de dor de tot ceea ce obisnuia sa fie rutina. Nu prea mai exista nimic din toate astea acum. Decat un cineva care nici nu stiu ce inseamna, a inseamnat sau va insemna pentru mine. Stiu ca nu e nici un sentiment special si stiu ca-mi impun sa-mi amintesc tot ce am trait. Poate pentru ca ceea ce sunt acum poarta numele lui sau poate ca asta urma sa fiu dintotdeauna dar am nevoie de o persoana pe umerii cui sa pun schimbarea care imi adduce atatea reactii. Nu simt nimic deosebit in mine, insa simt in ceilalti. Stiu ca e doar o raceala fata de mine, insa nu sunt sigura ca e ceea ce ar trebui sa le starnesc celorlalti. Imi e atat de dor sa fiu considerate un copil si sa-mi fie iertate nebuniile de copil si ce e cel mai grav e ca simt nevoia sa nu mai fiu tratata de necunoscuti ca o ciudata pentru sentimentele mele. Aceleasi discutii intense pe teme absurde de care imi aduceam aminte cu atata dorinta se transforma odata cu trecerea timpului in ‘discutile unor oameni mari ‘ asa cum obisnuiam sa le numesc. Se contureaza din ce in ce mai intens pe chipurile celorlalti zambete melancolice din graba lor de a creste sau de a deveni ca toti ceilalti.
Societate. Sa visezi nu costa nimic insa datoreaza mii de dezamagiri. Sa-ti traiesti realitatea asa cum este ea, e de multe ori greu, poate imposibil. De multe ori ceea ce primesti este cu mult inferior lucrurilor pe care le oferi si tot de atatea ori reusesti sa-ti aduci aminte ca viata nu este niciodata corecta cu sentimentele tale. Atunci cand insa oferi tu mai putin decat ar trebui uiti ca cineva iti ofera mai mult decat ai merita. Dezamagirie cantaresc intotdeauna mai mult decat insasi fericirea. De ce? Pentru ca punem un pret mult mai mare pe cat suferim decat pe amintirile fericite. Uitam sa fim fericiti, uitam sa ne mai atingem visele pentru care in copilarie faceam si imposbilul si ce e cel mai important e ca intr-un final uitam sa mai si zambim. Tehnologia avanseaza insa societatea noastra se pierde in viteza vietii. Luptam pentru cele mai marete realizari si uitam sa le aducem celorlalti lucrurile marunte care aduc fericirea si zambetele firave. Nici soarele nu se mai zambeste sau cel putin nu mai avem timp sa il descoperim in interiorul razelor. E copilaros dar pe zi ce trece spiritul de turma devine din ce in ce mai important. In graba noastra de a fii cat mai speciali uitam sa fim si unici, motiv pentru care nu mai exista idei, ganduri si sentimente proprii. Toate apartin unei serii de persoane din anturajul nostru. Ce e mai grav e ca una din cele mai intense lupte pentru care multi isi dau interesul. In ce mai consta fericirea acum? In zambetul copiilor care nu isi cunosc decat copilaria si stiu sa o pretuiasca. In batranii care isi apreciaza viata de-abia acum, in ceasurile finale, regretandandu-si decaderea odata cu societatea. Pentru noi fericirea e relativa si uitam sa mai punem pret pe ea. Pana cand? Pana cand fiecare din noi va ajunge ca acei batranei care-si plang destinul.

Tuesday, August 15, 2006

Emotional. What The Fuck Means This For You? Nimic. Nu inteleg ce e cu atata reclama negativa pentru “ emo kids”. So What If They Are Emo? E interzis prin lege sau ce? Ok. I’ll Take It Easy. Care e diferenta dintre ei si alti oameni? Nimic atat de deosebit. Doar pentru simplu fapt ca ii incearca sentimente mai profunde, nu ii deosebeste cu nimic de ceilalti. Ca esti emo nu inseamna ca iti tai venele [ sau le-ai taiat deja ], nu inseamna ca esti gay , nu inseamna nimic. Inseamna doar o stare de depresie de care suntem incercati cu totii, doar un pic aprofundata pentru ca personal se inchid in propria persoana. E inutil sa cataloghezi un intreg grup de persoane intr-un anumit mod, doar datorita unui singur membru. Fizicul nu te face in nici un fel emo, asa ca si mai exagerat e sa precizezi despre cineva ca e emo pt simplu fapt ca ai vazut o poza de sus sau alte aberatii. Ok, Now I’m Sick Of This. Ce e toata cearta asta cu emo? Emo nu inseamna nimic. Nu exista nici o limita intre a fi emo si a fi normal asa ca incetati sa mai caracterizati persoane dupa stari de moment. Si ca un raspuns, nu , nici eu NU sunt emo. E doar o opinie a mea pentru ca incerc de fiecare data sa nu mai aud discutii tampite si plictisitoare despre acelasi subiect. Sunteti receptivi la lucruri noi si totusi sunteti cuprinsi de teama sa le infruntati. E o opinie pe care nimeni nu va obliga sa o aprobati sau sa o recunoasteti public.

Monday, August 14, 2006

Dimineata. As vrea sa ma ridic din pat si totusi nu pot. Incerc sa respir si totusi aerul rece imi invadeaza toate simturile. Mi-e teama si asta e tot ce pot simti acum. As vrea sa ajung aproape de soare, sa-l ating, sa-mi patrunda privirea si sa o incalzeasca. Imi doresc sa privesc in nestire cerul indesat de stele din noaptea trecuta. Simt ca nu pot nimic din toate astea, simt cum nu stiu, nu am, nu vreau nimic. Nici fereastra larg deschisa nu reuseste sa-mi aduca toata lumina de care am nevoie. Ma simt inconjurata de tot ce e lipsit de sentimente. As vrea sa pot sa ascult linistea si sa-mi plang dorintele. As vrea sa adorm din nou, sa uit si sa ma trezesc la viata pregatita sa fac tot ce mi-am propus inca din noaptea trecuta. Simt cum tot ceea ce fac este sa urmaresc un program strict, un orar impus de mine insami, ar trebui sa ma simt fericita de ocazia mea de a-mi trai viata asa cum vreau, insa nu pot. Simt cum ceva ma impiedica. Nici eu nu stiu ce, nu exista nimic care sa-mi lipseasca desi imi doresc cu ardoare. Nu exista nimic care sa-mi aduca fericirea deplina. Si fericirea ce e ? Nu stiu. Poate am fost si eu fericita, cu siguranta voi mai fi, insa in mod cert nu am stiut niciodata ce inseamna sa fii fericit. As vrea ca macar o muzica buna sa-mi readuca zambetul pe buze, insa nici asta nu mi se pare indeajuns de important incat sa plec din pat. Telefonul suna insistent, dar nu vreau sa raspund asa ca fac tot posibilul sa pretend ca nu-l aud. In cele din urma se asterne din nou aceeasi liniste apasatoare intrerupta doar de zgomotul masinilor. De ce scriu asta acum? De ce nu incerc direct sa-mi depasesc sentimentele fara sa le pot resimti inca o data? Nu stiu. Nici daca asta e bines au rau nu stiu. Cred ca am uitat de mult ce e bine. Ce e rau? Ca nu vreau sa aud de nimeni? Nu, pentru mine nu inseamna nimic. As putea sa am pe oricine langa mine si sa-l aud , dar simt ca imi e imposibil sa il si ascult. Nu pot sa ma ascult nici pe mine. As vrea sa stiu ce vreau eu, fara sa ma gandesc la nimeni altcineva. As vrea sa plang fara sa-mi reprosez nimic. As vrea sa rad si sa uit ca am plans. Vreau sa plang doar in interior, nu vreau sa recunosc ca nici eu nu stiu ce vreau. De ce sufletul nu-mi vorbeste? Poate daca mi-ar vorbi, mi-ar fii mai usor sa ma decid. Inchid ochii si vreau sa uit, insa reusesc doar sa-mi amintesc de tine.